Cum salvăm o dictatură?

Consiliul de Securitate ONU a adoptat o rezoluţie care dezamăgeşte toate speranţele apărătorilor drepturilor omului încălcate sistematic de junta militară din Myanmar. China comunistă s-a prevalat de dreptul ei de de veto în Consiliul de Securitate pentru a se opune, cu succes, adoptării unei rezoluţii de natură să le dea de gîndit generalilor birmani.

Cît de iluzorii sunt speranţele pe care şi le mai pun unii, mai naivi, în Consiliul de Securitate ONU ca instanţă, care ar trebui să fie aptă să-şi asume sarcina de a păstra or de-a restabili pacea ameninţată de varii tiranii a reieşit, odată în plus, din rezoluţia privind Myanmarul. Forul suprem al organizaţiei mondiale s-a pliat în faţa ameninţării cu vetoul Chinei comuniste, nereuşind pînă la urmă să-i atingă pe satrapii din fosta Birmania nici măcare cu o floare.

S-a repetat astfel, ceea ce a devenit tristul ritual al Consiliului de Securitate ONU. Ori de cîte ori este nevoie de el, Consiliul clachează lamentabil sub povara dihoniei separîndu-i pe membrii săi permanenţi.

In epoca războiului rece, deciziile acestui organism internaţional erau cu regularitate torpilate de rivalitatea dintre Washington şi Moscova. După prăbuşirea Uniunii Sovietice şi a imperiului comunist din estul Europei, nădejdile au renăscut din propria lor cenuşă, doar pentru a fi, din nou înşelate. In nenumărate ocazii au fost blocate rezoluţii privind violenţa din Orientul Mijlociu. Iar susţinerea Serbiei de către Rusia a amînat soluţionarea problemei kosovare la calendele greceşti.

Mai nou a venit rîndul Chinei să se opună adoptării unei atitudini cît de cît ferme faţă de sîngeroasa dictatură birmană.

Timpurile s-au schimbat. La prima vedere pacea lumii nu mai e ameninţată de războaiele prin interpuşi purtate cîndva de marile puteri, de pildă în Vietnam sau în Afganistan.

In fapt, situaţia este cam aceiaşi. Atîta doar că vărsările de sînge sunt provocate de tirani locali şi regionali, mai mari sau mai mici. Diplomaţii din Consiliului de Securitate, care le iau apărarea acestora stăruie să atragă atenţia că organizaţia mondială n-ar avea chipurile dreptul de a se amesteca în „afacerile interne” ale unor ţări. In cazul juntei birmane, China a argumentat că regimul de la Rangoon n-ar constitui pasă-mite un pericol la adresa păcii mondiale şi că, prin urmare, n-ar reprezenta un caz de competenţa Consiliului de Securitate.

Nimic mai fals decît acest pseudoargument. Asasinatele comise de acest brutal regim, ce nu ezită să recurgă la forţa armelor împotriva unor cetăţeni protestînd paşnic nu pot fi cotate în veci pururi drept „treburi interne”, cel puţin într-o lume căreia nu-i sunt indiferente drepturile elementare ale omului. Iar pasivitatea în faţa dictaturilor nu face decît să le întărească şi să le încurajeze să încalce şi mai vîrtos aceste drepturi fundamentale.

Vina tăcerii şi a pasivităţii o poartă în special China. Înaintea Jocurilor Olimpice din 2008 Beijingul încearcă să se prezinte lumii într-o lumină cît mai favorabilă. Ceea ce n-a împiedicat însă regimul comunist chinez să sară în apărarea ucigaşilor de la Rangoon, spre a-şi proteja interesele economice puse în pericol de-o posibilă schimbare la cîrmă într-o ţară foarte bogată în materii prime, cum este Myanmar.

Asupra regimului birman ar putea şi-ar trebui să exercite persiuni serioase întreaga Comunitate Internaţională şi nu în ultimul rînd statele Asean.

Fiindcă existenţa unui regim sîngeros în imediata lor vecinătate ameninţă direct stabilitatea, pacea şi prosperitatea ţărilor din spaţiul asiatic şi pacific. Invers, emergenţa unei Birmanii democratice ar impulsiona creşterea economică din întreaga regiune.

E deci nu doar trist, ci şi extrem de contraproductiv că, în faţa provocării inumanului regim birman, atît Naţiunile Unite cît şi organizaţii regionale importante precum ASEAN, s-au dovedit a fi doar lei de mucava.