De la declaraţii la fapte

După 1989 s-au prăbuşit dintr-o dată o mulţime de interdicţii, dar au apărut pe nesimţite altele noi, mai subtile, care nu se mai bazau pe teama de represiune. Problema avortului a fost cu siguranţă una dintre acestea. Timp de 20 de ani nici un partid şi nici un politician nu au rostit nici un cuvânt despre o realitate care devenise, cel puţin prin dimensiunile ei, îngrijorătoare.

Potrivit statisticii prezentate de Johnston's Archive, în 2008 s-au înregistrat în România 221900 de copii nou născuţi şi 127909 de avorturi cunoscute, ceea ce înseamnă 576,4 avorturi la 1000 de copii născuţi vii.

În anii anteriori datele au fost şi mai impresionante. Într-un “Breviar de Statistică Sanitară” al Ministerului Sănătăţii publicat în 2008, se arată că imediat după liberalizarea avortului, în anul 1990, se înregistraseră 3152.6 de avorturi la 1000 de copii născuţi vii, pentru ca apoi rata să scadă încetul cu încetul.

Avortul încetase de fapt să mai fie o alegere etică personală, încărcată de o tensiune firească, devenind pur şi simplu un mijloc de contracepţie. Aşa cum s-a spus de atâtea ori în cercurile medicale, avortul a intrat în rutină ca o simplă apendictomie.

Abia în ultimii trei-patru ani, mai multe cercetări sociologice au reuşit să aducă la iveală situaţia din România care contrastează puternic cu aceea din ţările civilizate. O cercetătoare americană, care se plasa pe poziţii neutre din punct de vedere axiologic, spunea că remarcă în această ţară o veritabilă “cultură a avortului”.

Concomitent cu aceste investigaţii pur ştiinţifice, câteva asociaţii civice de orientare religioasă au făcut eforturi să readucă subiectul pe agenda publică, dar nici un politician nu a îndrăznit să vorbească deschis despre avort, temându-se, pe bună dreptate, că va stârni reacţii negative. S-a instalat în viaţa publică românească un veritabil tabu, nepăzit de nimeni altcineva decât de teama de a aduce la suprafaţă o realitate dureroasă, sau cel puţin stânjenitoare.

Se poate spune, de aceea, că Teodor Baconschi a făcut un gest îndrăzneţ. Chiar dacă opiniile se schimbă încetul cu încetul, se păstrează încă în ambianţa publică din România o anumită “convingere” cu privire la libertăţile câştigate în decembrie 1989, care nu au mai fost supuse de multă vreme nici unei evaluări critice.

Potrivit unei cercetări realizate de CADI şi IRES în 2010, la întrebarea “Sunteţi de acord cu afirmaţia: Avortul este o crimă şi ar trebui interzis?”, 44% au răspuns DA, 9,8% au spus DA, dar după luna a 5-a, 38,1% au răspuns NU. Aşadar situaţia se află într-o cumpănă critică, iar bănuiala că cineva ar pregăti noi interdicţii ar putea debalansa din nou aceste raporturi.

Ministrul de Externe, Teodor Baconschi, a înfiinţat nu demult o Fundaţie cu orientare creştin-democrată, cu scopul declarat de a infuza gândirea propriului partid cu idei din aria conservatorismului creştin. El este aşadar obligat să repună în discuţie aceste subiecte delicate.

În cadrul unui interviu recent acordat publicaţiei Foreign Policy România, Teodor Baconschi a făcut cea mai angajantă declaraţie de până acum: “avem nevoie de politici familiale coerente şi de viitor, pentru a inversa declinul demografic îngrijorător. Trebuie să luăm măsuri pentru protejarea vieţii nenăscute şi pentru a descuraja avorturile”, a încheiat ministrul.

Interesant este că, acum câteva zile, ministrul Sănătăţii, Ladislau Ritli, a atins şi el, în mod tangenţial, subiectul familiei şi natalităţii, arătând că naşterile nu pot fi stimulate decât oferind în prealabil familiei condiţii mai bune de viaţă sau cel puţin sentimentul optimist că le va putea obţine. Aşadar, o spun chiar miniştrii guvernului actual: e nevoie de politici familiale coerente şi de viitor. Întrebarea este de ce aceste politici rămân la nivelul unor vagi formulări de principiu.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu