De la Kiev la Timișoara: "A fost cea mai bună decizie"

Când o întrebi despre "doamna Geta", își șterge repede lacrimile. Mâinile luate de pe față dezvăluie ochii luminoși ai unei tinere aproape fericite. Aproape. Măcar pentru câteva clipe, până când gândurile îi fug din nou acasă. La Kiev. Pentru că de când a început războiul, Alisa, o studentă ucraineană de 20 de ani, se află la Timișoara. Iar "doamna Geta" i-a construit, la propriu chiar, un viitor: ei, mamei sale, Irina, și Oxanei, prietena care le-a însoțit în cea mai urâtă călătorie din viața lor. Geta Sanda a renovat spontan un spațiu alAcademiei Artei Înfrumusețării, pe care o conduce, l-a transformat în salon de beauty și l-a oferit pur și simplu femeilor, ca loc de muncă. 

Un drum spre nicăieri

Kiev. E frig și umezeală în garajul în care s-au ascuns, după ce au început să sune sirenele: Alisa, părinții ei și Mathilda, pisica vărgată, cu blană portocalie și ochi verzi. Aduseseră din casă alimente și câteva haine. Sună telefonul. Oxana, o prietenă de familie, decide să fugă din țară, cu fiica sa. "Venim să vă luăm. În zece minute." 

Pașapoarte, diverse alte documente, ceva mâncare pentru drum și haine. Haine groase. Evident Mathilda, și o gentuță în care să doarmă blănoasa. Atât au putut să ia, în câteva clipe dictate de adrenalină. Încotro? "Habar nu aveam", spune Alisa. "Singurul gând era să scăpăm de oroare." 

Pornesc la drum cu două mașini, spre granița cu România. E cea mai apropiată. 17 ore de teamă și panică, până la vama Sighet. Ce se va întâmpla cu bărbații familiei, rămași acasă? Vor ieși în siguranță din țară? Le va opri cineva pe drum? În locurile în care mai fac pauze, se aud bombardamente. Mathilda e speriată rău. "Nu puteam să credem că ni se întâmplă nouă așa ceva. Până recent, avusesem o viață normală", spune Alisa, cu o voce ușor tremurândă. 

Altă lume, altă limbă, alt început

La vama Sighet, ofițerul român de frontieră le urează noroc. Este și singurul lucru de care au nevoie acum. Ore și sute de kilometri mai târziu, urarea ofițerului devine un fel de profeție. Ajung la Timișoara: un oraș de care nu auziseră până atunci și unde sunt întâmpinate cu căldură de Uniunea Ucrainenilor din România. În jur de 50.000 de etnici ucraineni trăiesc în România, circa 10 la sută dintre ei în Timișoara. "La un moment dat ne trecuse prin cap să mergem mult mai departe, la niște rude din Occident. Dar la Timișoara am fost primite atât de frumos, încât pur și simplu ne-am răzgândit pe loc", povestește Alisa.  

Discuția cu DW are loc printr-un video call. Alisa se află în noul salon de înfrumusețare, lângă mama ei, Irina, prietena Oxana, "doamna Geta" și Mihaela Bumbuc, jurnalistă și președinta Organizației de femei a Uniunii Ucrainenilor din județul Timiș. Așezate pe scaune într-un cerc, fiecare se grăbește să mulțumească sau să le felicite pe celelalte: în română, ucraineană, engleză sau toate la un loc. "Suntem ca într-o familie", povestește Alisa. Tânăra traduce în engleză mulțumirile Oxanei și ale Irinei pentru șansa extraordinară pe care le-a oferit-o Geta Sanda și pentru medierea din partea Mihaelei Bumbuc, fără de care nu s-ar fi ajuns aici. "Doamna Geta" nu se oprește din laude față de ucrainence, specialiste în înfrumusețare: "Vă trimit poze, să vedeți ce lucrări frumoase au făcut."

Femeile avuseseră la Kiev propriile afaceri în domeniu, duse, după ani de muncă, pe apa Sâmbetei. Sau a Niprului. 

"Le-am angajat oficial, pentru că vreau să le deschid o ușă, pe termen lung. Le-am oferit și cursuri gratuite la Academie, care sunt acreditate pe tot teritoriul UE. Sunt foarte harnice", spune Geta Sanda, a cărei școală cu filiale în Timișoara și Baia Mare formează profesional femei și bărbați în domeniul frumuseții. "Eu nici nu m-am gândit mult", spune Geta Sanda. "Când mi-a spus Mihaela despre situația lor, am spus instantaneu 'Da' și m-am apucat de treabă. Am zugrăvit repede spațiul, am adus mobilierul de care era nevoie și am cumpărat produsele necesare. Acum au salonul pentru ele și încercăm să le găsim clienți, pentru că noi nu ofeream servicii înainte, ci numai cursuri."

Mihaela Bumbuc se grăbește să ne spună că Uniunea Ucrainenilor urmează să ofere cursuri de Limba Română refugiaților, cu profesori vorbitori de ucraineană: "Vrem să se integreze la noi."

Alisa, de altfel, care se ocupă acum de marketingul salonului beauty și a creat câteva conturi pe rețelele de socializare, a început deja să devină bănățeancă: "Ce faci?", "Aceasta este mama mea", "Beau cafea" - sunt câteva dintre cuvintele pe care le-a învățat în română. Corect, cu un șarmant accent local. "Timișoara e minunată, îmi amintește de Lviv, în Ucraina. Și oamenii - nu chiar toți, dar majoritatea - sunt foarte primitori."

"Ce vedeți voi la televizor e varianta light" 

Nu știe cum își va continua studiile de economie, pe care le-a început la Kiev. Speră că își va putea susține examenele online. Și cum pronunță numele orașului, ochii îi coboară din nou. "Vreau să lucrez aici, ca să-i pot ajuta pe cei de acasă. Nu numai pe tata și pe bunica, ci pe toți cei care au nevoie. Nu vă puteți imagina ce e acolo." Face o pauză. Și celelalte femei, care până în urmă cu câteva minute povesteau entuziasmate despre salonul din Timișoara, rămân fără cuvinte. Alisa continuă: "Ce vedeți voi la televizor e varianta light. Oamenii au început să moară de foame. Rușii iau copii. Nu știe nimeni ce fac cu ei. Soldații ruși trăiesc în casele ucrainenilor. Ucid oameni. Eu vorbesc cu tata în fiecare zi. Niciodată nu știi cine va muri. Ne rugăm în continuu, ce altceva să facem?" 

"Și noi plângem cu ele", adaugă Mihaela Bumbuc, încercând parcă repede să-i ia tinerei puțin din greutatea cuvintelor. "Încercăm să le consolăm și să le ajutăm, cum putem. Sunt și atâția oameni cu inimă mare, oameni care donează, sau firme care ne susțin. Ele locuiesc în apartamentul unei familii extraordinare, care le-a pus locuința la dispoziție, gratuit." 

Alisa e convinsă: "A fost cea mai bună decizie de a rămâne la Timișoara." Pentru cât timp, nu știe nimeni. Deocamdată e în siguranță, și asta contează cel mai mult. Planuri pe termen lung a învățat să nu-și mai facă, din noaptea în care au început să sune sirenele la Kiev.