De la România roz-bonbon la România orange

La Bucureşti şi la Timişoara nu a trecut încă euforia victoriei lui Traian Băsescu în faţa lui Adrian Năstase. La Bacău şi la Cucuieţii din Deal nu a trecut încă năduful înfrîngerii adjudecate de Năstase în faţa lui Băsescu. La Bucureşti, mai exact la Cotroceni preşedintele în exerciţiu Ion Iliescu l-a decorat pe Corneliu Vadim Tudor cu Ordinul "Steaua României" în rang de cavaler. Pentru care fapte, numai dumnezeul ateu al lui Ion Iliescu trebuie să ştie. Noi, muritorii de rînd vom afla cu siguranţă în perioada imediat următoare în care se va forma noul guvern.

La Bucureşti, zilele acestea se fac guverne şi de o parte, şi de cealaltă. Năstase şi-a recitat epitaful trecerii în nefiinţa puterii politice uriaşe pe care a avut-o pînă mai ieri incantînd ceva despre două Românii în care ar fi împărţiţi românii. Dincolo de gafa politică în sine, cele două Românii nu există decît în mintea aglomerată de întrebări fără răspuns a încă primului ministru şi şef al partidului la putere Năstase.

Sîntem toţi o singură Românie şi, vrem sau nu vrem, cu ea defilăm: şi la Pătîrlagele- sau, dacă vreţi, la Cornu-, şi la Bucureşti, şi la Bruxelles. Sîntem o Românie urîtă: urîţită mai întîi de o jumătate de secol cît am fost comunişti, securişti, informatori sau pur şi simplu colportori doar din nevoia de a face rău celuilalt; urîţită apoi de încă cincisprezece ani în care am fost, pe lîngă toate dinainte, incalificabil de neatenţi cu noi înşine. Exerciţiul libertăţii individuale ne-a rămas celor mai multora străin. Ni s-au acutizat în schimb pe de o parte lehamitea, pe de altă parte dispreţul. Şi una şi cealaltă din metehnele despre care am mai vorbit şi în alte rînduri dau seamă de realitatea că sîntem, de fapt, fiecare în cochilia lui şi că precum melcii ne vedem vag unii pe ceilalţi doar atunci cînd ne deschidem coarnele telescopice.

Felul acesta de a ne gîndi singuri în sensul de a nu ţine cont de celălalt – de la omul de cultură la şoferul din trafic şi personajul politic – ne face de regulă să ne credem şi mai informaţi şi mai deştepţi decît sîntem în realitate. Între multele idei, să le spun aşa vesele, pe care le-am auzit în ultimele zile este şi aceea că “Opoziţia din România a tot încercat în ultimii cincisprezece ani să-şi găsească un lider, iar acum l-a găsit în sfîrşit în persoana lui Traian Băsescu”. Pun pe seama unei scăpări, a unei împleticiri de limbaj edictul pe care l-am auzit spus de o respectabilă doamnă din lumea directorilor de opinie de la Bucureşti. Dar Corneliu Coposu ce va fi fost dacă nu liderul incontestabil al opoziţiei politice, de pe urma căruia opoziţia a mîncat o pîine albă şi bine rumenită a Puterii în mandatul din 96 în 2000? Nu cumva ne-a cam îmbătat pe mulţi dintre noi victoria lui Traian Băsescu în faţa lui Adrian Năstase? Eu cred că ne-ar fi mai de folos să păstrăm totuşi proporţiile, să nu pierdem relaţia cu realitatea şi să vedem în viitorul preşedinte Băsescu doar ceea ce este, nimic mai mult: adică un politician cu o voinţă de putere şi abilităţi remarcabile în a-şi urmări scopul propus. Mă refer acum la scopul propriu şi personal pe care şi l-a atins.

Cît priveşte declaraţiile că va fi “liderul tuturor românilor” şi că va da de pămînt cu corupţia, fără a ţine cont că ea, corupţia, va purta pelerină albastră sau portocalie, asta mă tem că sună asemănător cu “Aici sînt banii dumneavoastră”.

Am datoria să-i dau credit viitorului preşedinte Băsescu, chiar dacă nu l-am votat- cum nu am votat de două legislaturi încoace, nici pozitiv, nici negativ, cum umblă o vorbă la modă prin lumea bună a Bucureştiului.

Îl avertizez însă pe viitorul preşedinte că România pe care o va conduce nu este România politicianului, nu este România în pelerină portocalie cu care a cîştigat funcţia de şef al statului, ci o Românie ponosită, urîţită de noi şi de politicieni poate în aceeaşi măsură. Urîţită inclusiv de viitorul preşedinte Băsescu, aşa cum însă nu a fost urîţită şi de Corneliu Coposu.