Degringolada globală a stângii

În timp ce Venezuela arde şi îi moare democraţia sub ochii noştri, solidaritatea cu victimele dictaturii chaviste "e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar, la stânga spectrului politic apusean sau răsăritean, lipseşte cu desăvârşire".

Şi apoi, ce straniu. Ce i se impută lui George Soros i se iartă, de regulă, papei Francisc. Or, Suveranul Pontif nu e mai puţin globalist decât mult hulitul miliardar american de origine iudeo-maghiară. La rigoare, poate fi lesne cotat ca depăşindu-l net pe Soros în materie de stângism.

Fiindcă Papa ar vrea să desfiinţeze democraţia americană. A declarat de pildă că "pentru propriul lor bine, americanii ar trebui să fie conduşi de un guvern global". Soarta creştinilor supuşi genocidului în Orientul Mijlociu pare să-l lase rece. Şi, deşi născut şi educat în America Latină, pe Suveranul Pontif argentinian nu Venezuela îl preocupă, iată, ci Statele Unite, care încearcă s-o scoată din criză.

Spre a o salva de foamete şi iminent război civil, democraţia americană a impus Venezuelei sancţiuni la care europenii şi Vaticanul încă nu s-au raliat, lăsând-ul pe dictatorul naţional-comunist, Maduro, să-şi facă de cap cu ajutorul comuniştilor cubanezi, al celor chinezi, al ruşilor lui Putin şi al altor antiamericani. Şi s-o demită, prin intermediul unei ilegale Adunări Constituante, menite să invalideze parlamentul şi să lichideze opoziţia, pe şefa procuraturii generale, Ortega, ultimul magistrat independent al justiţiei venezuelene.

În răstimp, ţara se prăbuşeşte într-un haos fără precedent chiar pentru chinuita America Latină. Oamenii, relevă reporterii de la faţa locului, fac cozi interminabile de cu noaptea, pentru un pumn de mălai: Dacă nu fac parte din trupele militare sau paramilitare ale regimului cu ceafă lată şi pensii speciale, au fost condamnaţi să slăbească, în ultimele luni, aproape fără excepţie, multe, poate chiar zeci de kile.

Simultan cu lipsa de pâine, zahăr, lapte şi ulei, alcătuind programul de slăbire forţată ce aminteşte fatal de ceauşism, populaţia e supusă unei imense penurii de aproape orice. Şi mai ales de medicamente. Iar numărul paturilor, câte mai există în spitalele de pediatrie, în care aparatura a încetat de mult să funcţioneze, s-a înjumătăţit. Doar benzina e pe gratis, căci e subvenţionată. 

Or, cu totul suprarealist într-o ţară dintre cele mai bogate în petrol din lume, e importată din străinătate, căci sub Hugo Chavez şi succesorul său Maduro, executivul ei socialist n-a reuşit să-i construiască mai multe rafinării decât au izbutit comuniştii şi postcomuniştii români să edifice autostrăzi.  

Înaintea venezuelenilor fuseseră condamnaţi să flămânzească oamenii din marxista Zimbabwe şi nordcoreenii populând ultimul stat stalinist şi nuclear, de pe glob. Dar ultimele două ţări nu s-au lăfăit niciodată în nemeritata prosperitate furnizată de bogăţia în ţiţei a solului venezuelean.  

Totuşi, în faţa tragediei venezuelene, care paşte orice ţară ce porneşte pe drumul fatal al naţional-comunismului, stânga europeană, care a alintat decenii la rând şi castrismul şi chavismul şi pe aliaţii lor chinezi şi ruşi, tace aproape in corpore, chitic. Dacă nu exultă în ecou la prezumtiva dejucare a unui puci. Aşa cum parte din ea a ales să tacă mâlc în reacţie la mârşăviile antidemocratice ale regimului Erdogan. 

În schimb, în Europa, stânga nu pare să fi avut glas, în ultimii ani, decât spre a justifica invadarea Ucrainei de către forţe fascistoide, loiale Kremlinului şi spre a ridica în slăvi prezumtivele progrese ale regimului teocratic, fundamentalist-islamic, de la Teheran; mai nou, spre a promova interdicţia circulaţiei cu automobile propulsate de motorină; spre a înfiera reformele preconizate de Emmanuel Macron; precum şi spre a justifica cenzurarea, la posturi publice de radio şi televiziune, precum ARTE sau WDR, a unor filme demascând antisemitismul tot mai virulent, nu în ultimul rând musulman, manifestându-se în vestul Bătrânului Continent.

În fine, stânga mai are glas să discrediteze, ca fasciste, orice forme, oricât de benigne, de patriotism, dacă nu le afişează ideologii lui Putin. Or, alimentată între altele de atitudinea inadecvată faţă de terorismul islamist şi de criza refugiaţilor, depresia stângii a devenit globală. În SUA a pierdut alegerile. În Marea Britanie a ratat apartenenţa la o UE pe care, în fapt, n-o voia. În Europa formaţiunile marxiste tind să dispară pe rând din mai toate guvernele, cu excepţia unora marginale.

În Germania criza stângii e tot mai intensă, mai amplă şi mai vădită. Într-o ţară în care a constituit mult timp opţiunea unei majorităţi nete, stânga tinde să alunece, politic, spre insignifianţă.

Deşi social-democraţii şi-au oferit, acum câteva luni, un lider nou, în persoana fostului preşedinte al parlamentului European, sondajele indică reşuta lor, cu Martin Schulz în frunte, în leprozeria zonei celei mai negre impopularităţi. Surparea lor s-a accelerat în Germania prin căderea în păcat a concernului Volkswagen şi a celorlalte mari întreprinderi automobilistice germane, aflate decenii la rând într-o total nefastă simbioză cu elita politică germană. Şi, nu în ultimul rând, cu establishmentul social-democrat.

Greu de crezut că, în aceste condiţii, şefa creştin-democraţilor, Angela Merkel, care nu pare a avea alternativă în ciuda greşelilor ei repetate, va mai putea fi înfrântă în scrutinul din toamnă de o stângă care nu-şi mai regăseşte nordul. S-ar mai putea salva ea de o apocalipsă iminentă?

N-ar fi imposibil, dacă ar reveni, precum o parte din ecologiştii nemţi, la apărarea necondiţionată a unor valori precum libertatea, adevărul şi drepturile omului. Şi la o solidaritate veritabilă cu victimele dictaturii venezuelene. Puţin probabil, totuşi, că va avea mintea de pe urmă s-o facă. Miracole mai sunt, ce-i drept. Dar până atunci mai riscă să moară cu zile mulţi venezueleni.