Depărtarea este în spatele ochilor

Metamorfozarea unui scriitor laureat al Nobelului pentru Literatură în profet, autoritate, instituţie morală, director de conştiinţă sau oracol este involuntară, fiind cel mai adesea rezultanta unui anumit orizont de aşteptare şi nu produsul nemijlocit al voinţei autorului.

Scrierile Hertei Müller şi-au păstrat nealterată, şi după primirea Premiului Nobel pentru literatură în 2009, o vibraţie morală profundă, neostentativă dar totuşi inconfundabilă, tocmai datorită impetuosului ei talent literar.

Spre deosebire de o Elfriede Jelinek, retrasă dintru început în turnul ei de fildeş, Herta Müller nu a ezitat niciodată să se amestece în treburile cetăţii. Că Nobelul a amplificat volumul vocii ei, pare la fel de firesc pe cît de naturală, de genuină a fost şi este ştiinţa autoarei de a ne face ca prin textele ei să vedem cu alţi ochi lumea.

Depărtarea este în spatele ochilor, se intitulează discursul Hertei Müller rostit la Berlin, spre a cinsti organizaţia Human Rights Watch - expresia unei nobile empatii şi a unui energic angajament în favoarea celor năpăstuiţi.

Cine cunoaşte fie şi un singur persecutat, într-o ţară oricît de îndepărtată, resimte pe propria sa piele, prigonirea acestuia - pare a fi ideea pe care autoarea şi-a clădit discursul, începînd cu luarea în obiectiv a unor dictatori notorii, cu tot cu ticurile lor ucigaşe. Cei care au înotat alături de Mao în apele marilor fluvii ale Chinei s-au temut mai mult decît de propriul lor înec de ideea că dictatorul s-ar putea îneca. Fiindcă în eventualitatea supravieţuirii lor şi nu a marelui Mao, în comparaţie cu torturile la care ar fi urmat să fie supuşi, propriul lor înec ar fi fost cea mai uşoară moarte.

Dacă Mao a murit de moarte bună, văduva lui Honecker se bucură în Chile de impunitate, de longevitate şi de nepoţi, considerînd, şi la două decenii după prăbuşirea regimului comunist din fosta RDG, ororile comise drept victorii.

Dar indiferent unde s-ar afla, dictatorii seamănă prea bine unul cu celălalt şi toţi laolaltă sunt brutali şi infantili - deduce Herta Müller, întrebîndu-se imdiat după aceea care este momentul în care un om se decide să întoarcă spatele bunei creşteri şi cuviinţe, spre a se erija într-un ales al sorţii, copleşit de privilegii? Însingurarea ca şi spălarea creierului pot începe din copilărie dar pot fi şi induse, avînd ca rezultat erodarea, falimentul unei calităţi cu valoare de substanţă: omenia.

Şi astfel, indiferent în ce colţ al lumii s-ar afla şi în ce moment al istoriei, cînd talpa ţării se răzvrăteşte împotriva lor, dictatorii aplică aceleaşi metode de represiune şi recurg la aceleaşi vituperări. Ei îşi scindează poporul în slujbaşi, răsplătiţi pentru loialitate, şi în cei care nefiind dispuşi să accepte dictatura ca pe o fatalitate naturală, iau în calcul persecuţiile pentru curajul de a rezista. Ciudat este că această scindare dăinuie şi după prăbuşirea dictaturii.

Dar ce se întîmplă cu prigoniţii? se întreabă scriitoarea, depănînd, în locul unui răspuns univoc, o întîmplare plină de tîlc, povestea unui prieten din România care şi-a amintit de eterna zeamă chioară servită ca supă în timpul detenţiei sale, un lichid cu gust sălciu în care totdeauna pluteau doi, trei ochi de bou. La auzul acestei vocabule, ochi de bou, gîndul o duce pe Herta Müller la floarea ce poartă în limba română acelaşi nume. Dar experienţa încarcerării, povestită de prietenul ei, distruge pentru totdeauna inocenta frumuseţe a florii.

În nenumărate cazuri, luăm cu noi cele două feţe ale unuia şi aceluiaşi lucru, scrie autoarea: ceea ce el este, per se, şi ceea ce el devine atunci cînd groaza ne constrînge să-l privim. Lucrurile se lasă privite pe mai departe cu atenţie, ca fiind reale, dar în acelaşi timp peste ele se aşterne imaginea distrugerii, a mutilării lor. Este enunţul care în textul Hertei Müller face virajul spre mărsturisire, spre rememorarea propriei experienţe a groazei, a zilelor în care acul compasului ei interior tremura ca bătut de vînt. Cei prigoniţi, persecutaţi, urmăriţi rămîn vătămaţi, traumatizaţi .Emigranţii sunt adesea persecutaţii, prigoniţii care au reuşit să fugă, să scape - din noroc, din întîmplare sau datorită unui plan bine pus la punct.

Uneori ei sunt fiinţe apolitice.Dar între diverşii refugiaţi se nasc şi rivalităţi, invidii, duşmănii. Şi din acest motiv este atît de oportun, de benefic ca anumite organizaţii şi persoane neutre care gîndesc liber, care acţionează nepartinic, care nu au fost expuse nenorocirilor, să-i ocrotească pe cei vătămaţi. Aceste persoane care acţionează în cadrul organizaţiilor umanitare, întru apărarea drepturilor omului au spiritul liber, pot judeca obiectiv şi acţiona eficient. Dar, cunoscînd doar un singur refugiat, ei pot deja prin empatie, deveni solidari cu victima.

A putea ajuta pe cineva întru obţinerea unei şanse, a norocului, este un noroc deja în sine. Este un giuvaier al propriei vieţi, îi simţi sclipirea atunci cînd ajutorul a izbutit.

Ce alt mesaj mai încurajator putea adresa Herta Müller unei organizaţii care le oferă semenilor şansa de a fi mai puţin singuri, mai puţin nedreptăţiţi, într-o lume tot mai însingurată, mai autistă, mai nelipsită de nedreptăţi?

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz