1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Despre ţuţării din politică

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti17 septembrie 2014

Se pare că ierarhia politică şi birocratică de astăzi conservă ceva dintr-o veche tehnică de psihologie cazonă, ceea ce explică modul urât în care se vorbeşte de cele mai multe ori în intimitatea “aparatului”.

https://p.dw.com/p/1DDkD
Imagine: picture-alliance/dpa

Klaus Iohannis a fost marţi la DNA ca să-şi argumenteze plângerea penală făcută contra ministrului Liviu Dragnea în legătură cu legea privitoare la migraţia primarilor. Dar mult mai interesantă este replica vicepremierului: “Un om care vrea să fie preşedintele României nu poate face aşa ceva sub nicio formă, putea să pună un ţuţăr să facă lucrul ăsta în locul său.” (Mediafax)

Ar fi greşit să ne imaginăm că ministrul dezvoltării regionale a spus ceva ieşit din comun. Faptul că replica a trecut fără prea multe comentarii dovedeşte că modul acesta de a privi lucrurile nu jigneşte pe nimeni. Pare cumva de la sine înţeles ca un preşedinte să se folosească de “ţuţări”. De fapt e un mod generalizat de funcţionare a societăţii şi anturajul tuturor preşedinţilor a fost plin de figuri servile gata să îndeplinească lucrurile mici, nedemne de poziţia celui mai sus plasat. E uşor de înţeles că Liviu Dragnea are la rându-i o excelentă abilitate în a utiliza energia servilă care i se pune la dispoziţie. Şi s-ar mai putea obiecta că peste tot şi întotdeauna a fost la fel. E perfect adevărat câtă vreme vorbim aici de servitutea voluntară.

Dar o disctincţie este necesară. Un om politic, oricât de sus ar fi plasat, ar trebui să-şi asume personal anumite gesturi şi acţiuni politice. Problema este că de multe ori un politician acţionează prin intermediari ca să nu răspundă personal în caz de eşec sau din numeroase alte motive. De pildă, un preşedinte nu răspunde personal unui critic de-al său ca să nu-i dea importanţă, mobilizându-şi curtenii servili, gata oricând să-şi apere şeful. În sfârşit, în destule alte situaţii este chiar legitim şi recomandabil ca un preşedinte să nu se amestece în sfada zilei şi să lase pe alţii să dea replica cuvenită. Există aici o anumită dificultate, căci între laşitatea sau infatuarea unui om politic şi reţinerea demnă sau calculul politic se pot face confuzii şi, de aceea, e greu de apreciat din exterior ce ar trebui şi ce nu ar trebui să facă un preşedinte.

Dar dacă ministrul Liviu Dragnea pare atât de categoric e mai mult din cauza viziunii sale inegalitare. El împărtăşeşte, la fel ca majoritatea zdrobitoare a personalului politic, o viziune ierarhică în care superiorul, conştient de poziţia sa, caută nu să ascundă, ci, dimpotrivă, să expună simbolic această diferenţă într-o manieră cât mai vizibilă. Maşina luxoasă, servantul care deschide portiera, alaiul de gărzi personale, laolaltă cu un anumit lexic şi mod de adresare fac parte din accesoriile puterii.

Atunci când spune că un anumit lucru nu se face “sub nicio formă”, Liviu Dragnea spune de fapt ceva mai general şi anume că şeful care preia sarcini “subalterne” sfârşeşte prin a nu mai fi respectat. Aici nu mai e vorba de aroganţa celui ajuns într-o poziţie înaltă, e vorba de o cunoaştere practică privitoare la specificul rolurilor într-o societate, vrând-nevrând, profund inegalitară. “Aroganţa”, şefului pare a spune Liviu Dragnea, nu e o chestiune de caracter, ci o formă de adecvare la rol. Cine nu face aşa, va sfârşi prin a fi “învins de sistem”, sau cu alte cuvinte va fi sabotat de proprii subalterni. (Şi exagerarea rolului poate avea însă efecte identice).

Simplificând puţin, e vorba de ştiinţa de a comanda şi de a te face ascultat. Prin anii 80 ai secolului trecut, erau ofiţeri ai armatei române care îşi învăţau recruţii că secretul unei comenzi reuşite ca ton, stă în dispreţuirea “inferiorului”. Dacă viitorul ofiţer era capabil să-şi imagineze că este superior celor din faţa sa şi că este în mod natural chemat să ordone, atunci succesul venea de la sine. Se pare că ierarhia politică şi birocratică de astăzi păstrează ceva din acea tehnică de psihologie cazonă, ceea ce explică nu doar remarcile lui Liviu Dragnea, dar şi modul urât în care se vorbeşte de cele mai multe ori în intimitatea “aparatului”. Se pare că “dispreţuirea inferiorului” a devenit o tehnică de guvernare şi are rolul de a trasmite mai uşor comenzile pe scara ascendentă a ierarhiei. Felul în care preşedintele Băsescu îşi bruschează şi alintă succesiv colaboratorii (subalterni) pare a fi expresia aceleaşi tehnici cazone de comandă. Apelativul “fă” sau “măi”, al premierului Ponta (diferenţa nu contează) pare scoasă din acelaşi manual al ofiţerului în devenire. Ţuţării din politică s-ar putea consola cu faptul că nu sunt dispreţuiţi decât de formă, pentru că aşa se cuvine.