Despre cuvinte, oameni şi nume. Şi despre stigmatizarea lor

Nu doar cuvântul Anschluss iscă recriminări, stigmatizări, furii, cruciade şi vindicte. Ca şi lungi explicaţii filologice, istorice, politice. Şi antisemitismul e un subiect inepuizabil. Iar evreu poate fi oricine.

După aruncarea în aer a civilizaţiei, de către Hitler şi ai lui, cuvântul Anschluss a devenit, treptat, odios, întrucât a amintit fatal de operaţiunea unificării germano-austriece sub zvastică, operată cu forţa de nazişti, dar nu împotriva voinţei majorităţii popoarelor cu pricina.

La stigmatizări de cuvinte şi de oameni, evreii, victimele lor prin exclenţă, se pricep de regulă destul de bine. A lor a început cu mult înainte de divorţul de religia-fiică a creştinismului, mult înainte de distrugerea Templului de la Ierusalim, mult înainte chiar de cucerirea Pământului Făgăduinţei. Şi din păcate continuă ca şi cum Holocaustul săvârşit de Hitler în numele germanilor şi de aliaţii lui în numele popoarelor şi credinţelor lor n-ar fi avut loc. 

Până şi cuvântul evreu a ajuns la un moment dat, în România ceauşistă bunăoară, să fie atât de stigmatizat, încât nu era voie de menţionat. Nu se pronunţa nici în discursurile oficiale ale nomenclaturişitlor şi nici măcar la TVR, în subtitrarea filmelor cu şi despre evrei. Sau asasinii lor antisemiţi. Dar ce e evreul pentru antisemit?

După cum s-a reliefat în prestigioasa revistă Commentary, pentru antisemit, "evreul e tot ce urăşte el mai mult". E el capitalist? Atunci duşmanul iudeu e sigur comunist. E comunist iudeofobul? Atunci evreul devine finanţist si capitalist. "E de culoare şi îi detestă pe rasiştii şi suprematiştii albi? Atunci iudeul se transformă într-un soi de "super-alb"". Cosmopolit si dezrădăcinat pentru iudeofobul şovin, evreul se preface lesne într-un naţionalist sinistru pentru progresistul globalist.

Manevra metamorfozării în duşmanul paradigmatic functionează, fireşte, ireproşabil, o vreme, şi cu orice alţi demonizabili. Nu în ultimul rând cu cei care, aşa cum au făcut evreii multă vreme, acceptă să-şi asume rolul victimei. De ce funcţionează antisemitismul un timp?

Pentru că oferă şi idiotului şi genialului o soluţie idiotic de simplă, doar aparent genială, în fapt stupidă, falsă şi sinucigaşă, de explicare a unei lumi complexe, de justificare a eşecurilor şi frustrărilor proprii şi mai şi furnizează, la pachet, speranţele viitoarei distopii. Promisunea ca lucrurile să intre în cea mai bună ordine de îndată ce se elimină din scenă evreii le livrează antisemiţilor ingredientul cheie pentru alimentarea celor mai deşarte nădejdi. Precipitatul lor, invariabil, după cum ne învaţă o istorie multimilenară şi, nu în ultimul rând, secolul 20, va fi naufragiul politic, dezastrul, catastrofa.

Iată, de pildă, cataclismul care a năruit atât de profund şi temeinic speranţele naţionale ale unui popor precum cel german, în numele căruia s-au comis indicibile crime antisemite în masă, încât să-i scoată din cap Germaniei, pe decenii, varii cuvinte din familia celor patriotice.

De pildă cuvântul ”patriotism”, cel recent lăudat şi contrapus ”naţionalismului” de către preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, dar practic inexistent în discursul public german. Unde nu se prea face să fi patriot. Sau cel de ”Reichskristallnacht”, redând edulcorant grozăvia pogromului antievreiesc la scară naţională, declanşat de nazişti în noiembrie 1938.  În fine, cuvântul ”Anschluss”, anexare, alipire, un termen masiv incriminat, decenii la rând, de stânga şi extrema stângă, deşi are 25 de sensuri diferite şi, spre deosebire de Reichskristallnacht, o noţiune pe drept criticată, e net mai greu de substituit.

Spre a-i salva celelalte utilizări, s-a impus în practica politică germană scrierea versiunii cuvântului anatemizat în ghilimele: ”Anschluss”. Doar această versiune aminteşte de samavolnicia nazistă din 1938.

Că terenul rămâne foarte minat, a reieşit, zilele trecute, din vehemenţa indicatoare de ample inadecvări la propria istorie cu care s-a purtat în România şi în relaţiile româno-germane disputa cu privire la expresia Anschluss, nefericit utilizată de agenţia de ştiri DPA cu referire la Marea Unire. Scandalul n-a fost însă atât prea lejera reflectare istorico-filologică a chestiunii, de către un ziarist prea puţin conştient de potenţialul de capcane ale unui limbaj excesiv de încărcat de crimele trecutului.

Şi de asumarea lui inadecvată. Mult mai revoltătoare, însă, mi se pare tendenţiozitatea exagerării ei, stigmatizarea acestei reflectări insuficiente. Cu totul scandaloasă e manipularea şi instrumentalizarea controverselor româno-maghiare de către oficialii regimului Dragnea, întru lansarea unei diversiuni naţionaliste, îndreptate împotriva nemţilor şi, implicit, în contra interfeţei celei mai lesne demonizabile, pe moment, în România pesedizată. E vorba de preşedintele Iohannis, şeful nominal al unui stat condus, de facto, de Liviu Dragnea.

Şeful nominal? What’s in a name? ”Un nume ce-i? Un trandafir, oricum / Îi spui, exală-același scump parfum!“ exclamă Julieta în piesa marelui dramaturg englez. Dacă aşa a fost în epoca elizabetană, putem fi siguri că în Europa secolului XXI nu mai e de mult aşa. Nimic nu e mai versatil, mai cameleonic, mai înşelător mirositor, mai aprig ori, după caz, mai subtil defăimător decât discursul urii antisemite. Ba e social şi se îndreaptă împotriva cămătarului şi capitalistului, dacă nu în contra comunistului, ba e rasial şi se îndreaptă împotriva semitului, ba e politic şi pacifist şi transformă în ţintă sionismul şi hotărârea reînfiinţatului stat al evreilor de a se apăra de un nou genocid.

Nu întâmplător se dă şi se va da întotdeauna eliberator (social, politic, rasial, verbal) când, de fapt, e dimpotrivă. E înrobitor, în timp ce se afişează ca "izbăvitor".  Aşa s-a prezentat în epoca precursorilor germani ai lui Hitler, între care Dühring, sau Marr, ca şi în “La France Juive“ a lui Edouard Drumont.  Întotdeauna îi va stigmatiza pe evrei, o atitudine total abuzivă şi nejustificată, precum defăimarea sistematică a unor cuvinte în fapt, adesea, inofensive, dacă nu falsifică istoria, dar vituperate, mazilite şi surghiunite, pentru că sunt percepute ca invalidând o ideologie. 

În centrul delirului său antisemitismul va plasa invariabil, sugestiv sau explicit, halucinaţia înfierbântată a unei lumi chipurile mai bune, mai libere şi mai drepte, dacă se înlătură din ea evreul. Dar la periferia consecinţelor construcţiilor lui ideologice lui se iţeşte pretutindeni spectrul hidos al totalitarismului. Şi al genocidului.

Întrucât în cauză e, însă, întotdeauna ”celălalt”, prin a cărui stigmatizare ne disculpăm şi ne justificăm propriile neajunsuri, e clar că antisemitismul nu-i priveşte câtuşi de puţin doar pe antisemiţi.

Sau pe evrei, între care destui antisemiţi se urăsc pe sine astfel, încât îşi detestă la sânge propria comunitate, religie sau ţară. Pe scurt, eradicarea lui priveşte lumea întreagă. Şi mai cu seamă lumea liberă, a cărei contestare nu se poate lipsi de varii isme. Între care figurează nu doar nazismul, comunismul, islamismul. Ci şi orice formă de antisemitism, ultranaţionalism şi fundamentalism.  

 

Mai mult pe aceeaşi temă