Despre religie după 20 de ani

În ambianţa de după 1989 nimeni nu îşi punea probleme legate de laicitate sau de separaţia dintre stat şi biserică. Oamenii descopereau în primul rînd gustul libertăţii şi, printre multe altele desigur, descopereau şi bucuria de merge la biserică fără teamă. Nu existaseră interdicţii formale privind practica religioasă, dar se insinuase un sentiment de culpabilitate, care punea cultul religios într-o poziţie tolerată. Şcoala comunistă avusese un rol decisiv în delegitimarea drastică a religiei. Exista în România acelei epoci şi un strat social urban şi cosmopolit care privea problematica religioasă prin filtrul culturii, dar majoritatea rurală îndeosebi a descoperit după 1989 sentimentul unei reale eliberări a practicii religioase.

Mai tîrziu au apărut controversele, cele legate de colaborarea unor prelaţi cu Securitatea , de relaţiile încordate dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică, de naţionalismul asociat ortodoxiei sau de condiţia unor culte mici neprotestante care revendicau o egalitate deplină de tratament. Deşi atenuate, unele dintre aceste probleme continuă să preocupe şi astăzi.

Dar noutatea remarcabilă de astăzi este că nu rivalităţile dintre culte, sau egalitatea constituţională sînt astăzi subiecte de dezbatere, ci însăşi legitimitatea discursului religios în sfera vieţii publice. Dezbaterea este însă vicitată de multe confuzii.

De pildă recent CNA a emis o recomandare către firmele de televiziune prin cablu, privind preluarea în aşa numitul pachet de bază a televiziunii Trinitas, înfiinţată de Biserica Ortodoxă. Pachetul de bază diferă de la o firmă la alta, dar de regulă el conţine cam toate posturile româneşti, deja foarte numeroase, apoi posturile considerate de referinţă cum ar fi CNN, BBC, National Geografic, Discovery şi, inevitabil, postul de la miezul nopţii, adică un post pornografic. Acesta este canonul televiziv al românilor. La acesta se pot adăuga, după firmă şi gust, alte posturi, franţuzeşti, nemţeşti, ungureşti şi chiar citeva posturi manifest religioase, girate de biserici neoprotestante.

CNA şi ameninţările laicilor

Militanţii pentru laicitate au ridicat însă obiecţii, ameninţînd CNA cu procese în Justiţie dacă nu retrage recomandarea privitoare la televiziunea ortodoxă Trinitas. Argumentul lor este că prezenţa unui post religios în pachetul de bază ar fi ultragiantă pentru libertatea de conştiinţă. După aceeaşi logică ar trebui scoase din pachetul de bază Antena 3, pentru că este violent anti-Băsescu şi B1 TV pentru că este moderat pro-Băsescu. În fine, aceeaşi militanţi dăduseră statul în judecată, cerînd interzicerea crucifixelor din şcoli şi de la Parlament şi manifestaseră energic împotriva construirii unei biserici patriarhale în Bucureşti.

Această asociaţie pentru libertatea de conştiinţă se bucură de susţinerea CNCD, organism oficial al statului, cu statut constituţional cel puţin incert, care i-a dat acesteia cîştig de cauză în procesul icoanelor. CNCD l-a amendat, de asemenea, pe scriitorul Mircea Mihăieş din cauză că nu ar fi manifestat suficientă compasiune pentru suferinţa pensionarilor.

Dincolo de drepturile omului

Se poate vedea aşadar că preocupările partizanilor radicali ai laicităţii depăşesc cu mult problematica clasică a Drepturilor omului. Aceşti militanţi nu revendică dreptul la libertatea de gîndire, nu revendică libertatea de asociere sau de liberă exprimare, ci pur şi simplu şi-au propus să diminueze cît mai mult vizibilitatea faptului religios în societate. Într-un mod greu de disimulat ei manifestă o puternică idiosincrazie faţă de faptul religios ca atare. Cu adevărat problematic este însă că acţiunile lor atentează la libertatea majorităţii concetăţenilor lor şi la însăşi ideea pluralism şi diversitate. Căutînd să delegitimeze discursul religios ei, chiar fără să ştie, sugerează monopolul discursului unic.

Pentru a înţelege mai bine caracterul paradoxal al situaţiei trebuie să facem o constatare de natură istorică: restaurarea religiei printre activităţile sociale investite cu demnitate deplină a fost un fapt asumat după 1989 în deplină libertate sau chiar în virtutea libertăţii regăsite. Din ignoarea acestui fapt decurg serioase confuzii.

Multe din articolele recente din presa occidentală care tratează acest subiect prezintă vizibilitatea religiei în spaţiul vieţii civile din România ca pe o rămăşiţă a epocii totalitare. „Portretul lui Ceauşescu a fost înlocuit de crucifix” se spune în aceste articole care reiau, unilateral, mărturiile unor militanţi radicali pentru laicizare. În realitate, diferenţa este de esenţă: dacă portretul lui Ceauşescu a fost pus pe pereţi prin umilirea cetăţenilor ţării, crucifixul a fost aşezat chiar ca semn al emancipării lor de totalitarism. Aşa cum analişti politici mult mai perspicace au remarcat că între „stînga” şi „dreapta” din ţările Estului post-comunist şi omonimele lor din spaţiul de tradiţie democratică există o mare diferenţă, tot aşa o analiză atentă ar trebui să remarce că asumarea publică a unor simboluri religioase în România nu seamană deloc cu ceea ce ar fi părea acest lucru în Franţa. Ignorarea istoriei reale a unei comunităţi şi recursul la clişee ideologice amputează grav înţelegerea. Paradoxal este aşadar astăzi că libertatea religioasă în România începe să fie pusă la îndoială chiar în numele libertăţii.