Elena Băsescu şi reforma sistemului electoral

Elena Băsescu a anunţat ca va demisiona din PD-L şi va candida ca independent. Anunţul ei succint şi lipsit de incriminări a fost imediat întîmpinat cu multă simpatie în PD-L, o simpatie încărcată însă de ambiguitate. Pentru că nu a fost foarte clar dacă PD-L respiră uşurat sau dacă regretă sincer retragerea Elenei Băsescu.

Raluca Turcan a vorbit cu admiraţie de «curajul» Elenei Băsescu (curajul de a renunţa şi de a recunoaşte că a greşit?), dar Cezar Preda a spus că o consideră pe fiica Preşedintelui un politician mai dotat decît se crede îndeobşte şi că i-ar fi dat votul său.

În orice caz, a devenit limpede că se crease un conflict între anumite opţiuni din interiorul partidului şi opţiunile mai largi ale societăţii.

Nimeni nu poate contesta dreptul Elenei Băsescu şi al oricui altcuiva de a candida în alegeri naţionale sau europene, dar sistemul de vot, aşa cum este el alcătuit, îl face pe alegător ostaticul listei de partid. Mai ales la alegerile pentru Parlamentul European, unde numărul de mandate este atît de redus, cel care ar dori să voteze cu un anumit partid s-ar vedea constrîns să voteze candidaţi pe care nu îi consideră potriviţi.

Se vede, prin urmare, că sistemul de vot cu listă închisă nu este cel mai bun şi că produce ciudate conflicte între partid şi simpatizanţii săi cei mai fervenţi, aşa cum a fost disputa dintre PDL (Traian Băsescu) şi Alina Mungiu.

Alegătorii ar dori să voteze un anumit partid, dar totodată ar dori ca acelaşi partid să propulseze personalităţi marcante şi care să dea societăţii încrederea că vor reuşi să fie la Strasbourg sau la Bruxelles politicieni memorabili şi că nu vor trece, ca mulţi alţii, într-un anonimat politicos.

De aceea, dezbaterea despre reforma sistemului de vot a fost declanşată acum în România şi este propulsată, aşa cum s-a întîmplat mai mereu, nu de partide, ci de aşa numitele organizaţii ale «societăţii civile».

Ideea cea mai simplă care a fost avansată a fost aceea ca alegătorii să voteze nu doar lista de partid, ci să bifeze, în acelaşi timp, numele candidatului preferat. La capătul procesului electoral, mandatele, cîştigate de un partid în virtutea votului proporţional, se vor atribui candidaţilor acelui partid în ordinea numărului de preferinţe acumulate.

Dacă România ar fi avut un astfel de sistem cu vot preferenţial pe listă de partid nu ar fi mai ieşit scandal că fiica Preşedintelui ar fi dorit să candideze. Ar fi părut firesc să candideze şi ea şi mulţi alţii, iar alegătorii ar fi putut să aleagă între ei.