Erori de analiză a scrutinului european

Alegerile pentru PE s-au soldat cu două rezultate clare şi complementare. Formaţiunile socialiste şi social-democrate - în special cele din vestul şi centrul Europei s-au ales în primul rând cu un masiv vot de blam din partea electoratelor. Cu excepţia României, în care PSD şi-a jucat în continuare jocul de-a v-aţi ascunselea ba la putere ba în opoziţie, cetăţenii Europei le-au pedepsit sever cu precădere pe cele aflate la putere, de pildă în Marea Britanie, Spania şi Germania.

În cea din urmă, scrutinul anunţă menţinerea la putere, după legislativele din toamnă, a creştin-democratei Angela Merkel. Se prefigurează totodată o înfrângere aproape certă a SPD, care şi-a înregistrat cel mai grav eşec electoral la nivel naţional din întreaga istorie glorioasă a mişcării social-democrate germane.

La Londra, presa, inclusiv cea de stânga, a început să-l califice pe premierul laburist Brown drept un „cadavru ambulant” şi un „papagal împăiat”. Comentând alunecarea în insignifianţă a laburiştilor în urma alegerilor europene, mulţi observatori se arată convinşi că obstinaţia cu care primul ministru se cramponează de putere riscă să dea lovitura de graţie unui partid istoric, ajuns să fie depăşit de o operaţiune obscură de euro-sceptici. De la primul război mondial încoace, deci de aproape 100 de ani reprezentanţii muncitorilor britanici n-a avut de suportat o înfrângere atât de jalnică.

Şi în Franţa şi Italia s-au impus grupările de centru-dreapta. In timp ce pe francezi Sarkozy pare să-i fi lecuit pe moment de tentaţii extremiste de dreapta, în Italia a triumfat, alături de-un partid anti-corupţie şi gruparea populistă, anti-imigraţionistă, numită Lega Nord. În Spania şi Portugalia conservatorii au câştigat, de asemeni, detaşat. Electoratul spaniol i-a fluturat cartonaşul galben premierului spaniol Zapatero, care, profitând de laşitatea unora dintre alegători îşi propulsase partidul socialist la putere în urma atentatelor de la Madrid din 2004 şi a unei campanii împăciuitoriste.

În nordul Europei formaţiuni anti-islamice precum Partidul olandez al libertăţii condus de euro-scepticul Geert Wilders au obţinut succese nesperate, cel menţionat devenind, după creştin-democraţi, cea de-a doua putere politică din ţară. Cel puţin la fel de ample s-au dovedit alunecările de teren din Danemarca, Austria şi Ungaria. Cu mari câştiguri de voturi au ieşit din scrutin atât extremiştii de dreapta finlandezi cât şi cei austrieci şi români, zdrobiţi fiind mai peste tot socialiştii.

Discriminări necesare

Evident, există o mare deosebire între conservatori, fie şi euro-sceptici, pe de o parte, şi extremiştii de dreapta pe de alta. Una din gravele erori ale analizelor consacrate ascensiunii dreptei, care au început să apară în vestul Europei e tendinţa de a se arunca în aceiaşi oală toate formaţiunile situate la dreapta social-democraţiei.

Or, nu toate partidele conservatoare sunt populiste. Şi nu toate formaţiunile cu programe accentuat populiste sunt de extremă dreapta. Diferenţa esenţială dintre unii şi alţii o dă aderenţa la democraţie şi la respectarea drepturilor omului.

O greşeală cel puţin la fel de gravă priveşte cauzele atribuite prăbuşirii stângii. Mulţi observatori insistă să-i identifice sursa fie în cauze eminamente naţionale, în special în potenţialul protestatar acumulat în ţările continentului, precum şi în dezinteresul europenilor faţă de aparatul de la Bruxelles, materializat în absenteism, fie în incapacitatea UE de a se face înţeleasă în statele membre.

Alte cauze şi erori

Alături de recesiune şi de lipsa de încredere în capacitatea socialiştilor de a gestiona criza economică, acestea sunt însă doar câteva din motivele pentru care electoratul european a votat aşa cum a făcut-o.

În fapt, un trend atât de clar, de dimensiuni continentale, nu poate fi pur şi simplu pus exclusiv pe seama unor cauze locale, regionale, naţionale sau conjuncturale. În plus, cetăţenii europeni nu trăiesc la marginea societăţii informaţionale globale. A-i acuza de prostie sau dezinformare e deopotrivă absurd şi pernicios. Absurd pentru că e în răspăr faţă de realităţi. Pernicios, fiindcă nu face decât să întărească impresia că proiectul european ar fi unul nu doar birocratic, ci mai cu seamă eminamente elitist, grav afectat de un deficit democratic şi ca atare prea puţin legitim. In plus, acest tip de argumentare tinde să legitimeze o perpetuare a activităţilor elitei politice europene ca şi cum cetăţenii Europei nu şi-ar fi exprimat clar voinţa. Or, integrarea continentală e mult prea importantă spre a fi în continuare gestionată din turnul lor de fildeş de birocraţi hulpavi de putere, lipsiţi însă de simţ politic, civic, democratic.

Europa este la răscruce. În viitorul for legislativ majoritatea rămâne sub controlul conservatorilor pro-europeni şi al socialiştilor. Dar dacă actuala elită europeană nu-şi va regândi poziţiile, ajungând să se ocupe de grijile reale ale cetăţenilor, continentul riscă la un moment dat să încapă integral pe mâna extremiştilor de orice fel.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu