Fără scandal...

Cel care mizează clar pe deja verificatul potenţial exploziv al unor teorii şi idei, vizînd cu bună ştiinţă scandalul pentru a se impune din nou atenţiei publice, ar trebui tratat cu indiferenţă. Dar, lucrurile stau totuşi altfel în cazul controversatului istoric Ernst Nolte, expert în istoria fascismului, care cu tezele sale a declanşat în 1986 antologica dispută a istoricilor germani.

Ideea de bază a viziunii lui Nolte asupra celor două totalitarisme ale secolului XX, simplificată la maximum, ar suna astfel: ura de rasă a lui Hitler ar fi fost o ripostă dată urii de clasă a lui Stalin, nazismul nu ar fi fost decît o replică dată bolşevismului. În spatele acestui aşa zis raţionament se ascunde - observă specialişti - intenţia unei „reabilitări a lui Hitler”.

Deşi trece drept unul din experţii notorii în materie de istorie a fascismului (scrierea sa intitulată „Fascismul în vremea lui” a fost elogios întîmpinată în 1963), disputa pe care tezele sale ulterioare de filozofie a istoriei au declanşat-o, l-a transformat pe Nolte, social şi politic, într-un „paria”, precizează FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG în recenzia consacrată ultimei cărţi a autorului în vîrstă de 86 de ani: „Cea de-a treia mişcare radicală de rezistenţă. Islamismul.”

O carte nouă despre „Umbra lungă a islamismului” pornind de la teze vechi - este ideea excelentei analize semnată în paginile cotidanului DIE WELT de Walter Laqueur, considerat un Nestor al istoriei totalitarismelor. Cartea lui Nolte se deosebeşte de restul scrierilor, multe dintre ele docte, publicate inflaţionar aproape în ultima vreme despre Islam şi islamism.

Într-un interviu datat 2006, Nolte declara că dacă ar fi cu zece ani mai tînăr, s-ar consacra intens studierii islamismului, pe care-l consideră ca fiind, după comunism şi fascism, al treilea mare fenomen de negare a liberalismului de tip american. Sau, altfel spus, a modernităţii.

Laqueur se opreşte între altele asupra unei subtile dar necesare disocieri între islamism, anti-occidentalism, populism, antiliberalism şi antisemitism, pentru a ajunge la concluzia că totuşi islamismul nu îndeplineşte condiţiile stabilirii minimului numitor comun cu fascismul: islamismul nu are un Führer şi nu are nici un partid.

Între cele trei "mişcări radicale de rezistenţă" ar exista totuşi şi unele puncte comune: toate au o esenţă totalitaristă, toate tind să domine cît mai multe domenii ale existenţei, ceea ce nici comunismului nici fascismului nu le-a reuşit şi nu-i va reuşi nici islamismului, conchide Walter Laqueur.

La aceeaşi concluzie ajunsese pe alte căi şi filozoful german Peter Sloterdeijk în 2007, în scrierea consacrată analizei conexiunilor celor trei mari religii monoteiste cu politica.

Cît despre scrierea lui Ernst Nolte, ea stîrneşte deocamdată dezbateri, nu însă şi scandalul scontat de autor, remarcă SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, refuzîndu-i autorului satsifacţia pe care şi-ar fi dorit-o.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz