Foamea şi securitatea

O serie de şefi de stat şi de guvern prezenţi la summitul alimentar de la Roma au lansat un apel revendicînd acordarea de ample ajutoare celor mai sărace ţări în curs de dezvoltare.

Reprezentanţii statelor africane, ai Băncii mondiale şi ai ONU, au cerut să li se dea ţăranilor din ţările sărace seminţe şi utilaje pentru ca să producă mai multă mâncare.

Iată şi culmea inegalităţii: în timp ce în vestul Europei fermierii varsă fluvii de lapte pentru ca să obţină majorarea preţurilor, cerealele şi produsele lactate s-au scumpit atât de drastic în ţările în curs de dezvoltare încât au devenit aproape inaccesibile. In Europa cresc munţii de unt creaţi de subvenţii, în timp ce numărul celor 800 de milioane oameni înfometaţi din restul lumii, riscă să se dubleze.

Comparaţia demonstrează că economia globalizată (fiindcă despre o ordine economică globală nu se poate vorbi ) este nedreaptă.

Dar cum îşi pot oare impune revendicările ţări în curs de dezvoltare precum Mozambicul, Camerunul sau Ghana? Singurul lor ajutor vine din partea unor organizaţii precum cea pentru alimentaţie, FAO, sau a programului alimentar al Naţiunilor Unite. Dar nici în aceste organizaţii statele cu pricina nu dispun de o putere reală. Motiv pentru care reuniunile la vârf de felul celei încheiate la Roma aduc rezultate foarte anemice.

La Roma s-a convenit elaborarea unui plan de acţiune. Ceea ce nu e decât o bună intenţie şi nimic mai mult. Or, agricultura are de ani de zile nevoie urgentă de soluţii politice. De tot atâta timp ele se lasă însă aşteptate.

Totuşi evoluţiile din ultimele luni au sporit presiunile politice. Lipsa de alimente nu mai e considerată doar o chestiune strict umanitară. Fiindcă sărăcia şi foametea pun în pericol dezvoltarea, securitatea şi stabilitatea unor regiuni întregi.

Ameninţate de scumpirea exorbitantă a preţurilor sunt chiar şi ţări-model, precum Camerun, în care UE a pompat ani la rând sume enorme şi care ar fi în stare să-şi hrănească populaţiile.

Asigurarea hranei constituie o misiune politică, atât pentru Comunitatea Internaţională cât şi pentru ţările în curs de dezvoltare. Primele ar trebui să renunţe la subvenţii şi bariere comerciale. Cele din urmă ar trebui să-şi pună o serie de întrebări: de ce se prelungeşte sărăcia în ţări pline de resurse ca Nigeria?

În covârşitoarea majoritate a cazurilor foametea e o simplă problemă a distribuţiei – şi ca atare una pur politică. Oamenii flămânzesc în dictaturi şi ţări cu război civil, de pildă în Zimbabwe. Regiunea cea mai afectată de mizerie, cea sub-sahariană ar putea să-şi înzecească producţia de alimente, dacă s-ar face în ea politică, aşa cum trebuie. Dacă de pildă s-ar investi în infrastructură, iar birocraţii locali nu şi-ar mai vârî în buzunar miliardele provenite din ajutoarele externe.

Lucrurile nu mai pot continua aşa. E deci salutar că secretarul general al ONU, Ban Ki Moon a spus lucrurilor pe nume. E bine că toate organizaţiile doresc să-şi unească eforturile împingând carul în aceiaşi direcţie. Actuala rundă a negocierilor organizaţiei mondiale a comerţului nu trebuie să eşueze. Justă e şi decizia Italiei de a plasa problema foametei pe agenda reuniunii G-8. Ea nu este, aşa cum o consideră unii, doar o chestiune care-i priveşte pe alţii. Fiindcă, lăsată nerezolvată, foamea se va transforma rapid într-o mare carenţă a securităţii.