Fumat sau nefumat?

Se poate oare iubi fără ţigara "de după"? Mi s-a părut, admit, de la vreo 14 ani, că nu. Că e uncool să nu-ţi pui barza în cioc precum „Rică, fante de Obor”, care „şi-a aprins-o şi-a zâmbit: ce-o să mor dintr-un cuţit?”

Nici prin cap nu-mi trecea să ies la agăţat fără un pachet de Kentane la mine. Trăgeam din ele ca un disperat. Fumam ca turcii. Înainte şi după. E-adevărat, niciodată între, că nu le făceam lanţ. Îmi dănţuia prin cap clişeul Marlboro, eram, cu ea înfiptă între dinţi, şeriful, cowboyul, eroul şi antieroul la un loc.

Dar câte necazuri n-am avut, totuşi, din pricina blestematelor de ţigări şi papiroasse, de pipe, narghilele şi trabucuri! Mii de tunuri! M-a prins directorul şcolii, un sas mai taciturn şi mai sever decât Iohannis, cu un ţigaret în buzunar îndreptându-mă spre veceu - şi vă jur că nu era al fetelor - . M-a pus să vin cu părinţii, tunşi, raşi şi frezaţi. Când au venit, speriaţi şi excedaţi de mama focului de ţigaretă nu i-a lăsat până nu i-a umplut de groază, ameninţându-i că, dacă nu iau măsuri, mă exmatriculează.

N-a apucat să mă elimine, iar după altă tonă de zile şi de tabac de calitate jalnică, de la Carpaţi, la Mărăşeşti, de la Virginia la Snagov, aveam să-mi trec examenul la facultate şi să scap de armata de un an şi patru luni. La oaste, rău era să fii de jurnă dacă nu erai blindat. Îmi ardea buza uneori, în gardă, la minus 30 de grade celsius, după un chiştoc aprins de care să mai trag pe sub mustaţa doldora de ţurţuri.

Nici de "glonţul patriei dulce ca mierea" n-aveai chef, în Obcinele Mari, unde eram soldat, fără mahorca de dincolo de graniţa rusească, dacă n-aveai în buzunar cheia tuturor fericirilor, anume ţigara americană şi nu te consolai cu prezenţa în suflet şi în ochii minţii a drăguţei pe care o iubeai în disperare pe atunci.

Mă luai cu viaţa mai apoi şi-uitai să mă las de fumat până într-un târziu, când, vai, o fiinţă foarte dragă mie se purcese către eternitate, rugându-mă, înainte de a-şi lua definitiv adio, să mă las, ca să trăiesc. Am încuviinţat ideea, din principiu, fără să promit. Dar gândul că n-ar fi poate rău să-i fac altei persoane, iar nu mie, o ultimă favoare, o ultimă plăcere, nu mi-a mai dat pace. Aşa-s eu, altruist. Fapt e, că mă lăsai.

Spun toate astea ca să vă asigur că ştiu despre ce-i vorba şi că am auzit şi cântărit argumentele tuturor părţilor pân’ la saţietate. Mi se par îngrozitoare nu doar radicalismul, intoleranţa rece sau mânioasă şi vindicta antifumătoare ale unora din cei care se lasă şi se comportă apoi ca Eriniile, ca furiile, Nemesis, Marele Inchizitor şi inchiziţia la un loc, împotriva celor care continuă să se vicieze cu plăcere.

Dar, venit din Occident mi s-a părut, invers, abominabil, să nu pot îngurgita o bere sau să degust un vin de calitate în ţară, fără să beau, involuntar, tutun. Ori să mă văd aburit, cot la cot cu niscaiva copii, ţinuţi prizonieri, până la ore mici, de părinţi vag iresponsabili, în cârciumi cotropite de o îmbâcseală şi o fumărie numai bune să le tai cu cuţitul.

Aşa nefumător cum sunt – căci spre a nu mă expune ispitei n-am mai pus gura pe tutun de ani buni -, vă spun totuşi, din capul locului, vă spun cinstit, că suspectez serios interdicţia generală şi totală a fumatului în spaţii publice. Şi am să vă spun şi de ce nu mi se pare în regulă defel.

Nu pentru că n-ar trebui protejaţi nefumătorii! Desigur că trebuie apăraţi de nesimţirea pufăitorilor care nu ştiu, sau poate nici nu vor să ştie, că libertatea lor (de a pufăi) e limitată de graniţa marcând începutul încălcării libertăţii celorlalţi de a nu fi molestaţi de amestecul de gaz, abur, gudroni, nicotină şi carbon extras din tutunul aprins. Ci pentru că nu trebuie protejaţi nefumătorii contra voinţei lor.

În joc, esenţialmente, nu-s atât drepturile fumătorilor, cât libertatea acelora care nu vor să se lase afumaţi. Dar, simultan, şi a acelor nefumători care, în cunoştinţă de cauză, optează pentru a nu le păsa de consecinţele fumatului pasiv.

Fireşte că e recomandabil, ba chiar moral obligatoriu, să existe în orice local un spaţiu în care să nu fie obligat nimeni să inspire fumul degajat de alţii, în condiţiile în care fumatul, chiar pasiv, e cotat ca fiind nesănătos. Căci savanţii judecă la unison exhalările fumătorilor ca fiind pernicioase. Iar unora chiar nu le place fumul,.

Dar a-i sili şi pe fumători să iasă la aer - şi în frig - chiar şi acolo unde li s-ar putea amenaja un spaţiu închis pentru ei şi toţi nefumătorii voluntari, care aleg să-şi asume recepţia în propriul nas şi plămâni a arderii tutunului altora, mi se pare o discriminare nejustificată. Un grav abuz. Unul strigător la cer, căci e-un demers liberticid, adoptat de instanţe de autoritate care, câtă vreme fumatul nu este interzis, ca drogurile tari, n-ar trebui să-şi aroge vreodată dreptul de a decide, în numele sănătăţii, să suprime dreptul nostru de a ne sinucide eventual fumând pasiv.

Problema e, că trăim într-o lume în care guvernele îşi permit, vai, tot mai frecvent, să irumpă în vieţile şi cârciumile noastre cu bocancii tutelei şi autoritarismului bine mascat, în speţă cu pretenţia de a ne salva chiar împotriva vrerii şi voinţei noastre. Nu ştiu de ce să le alocăm în mod stupid, în numele poporului şi al sănătăţii sale, un drept care ne amputează libertatea rău.

Nu poate fi în regulă un asemenea colectivism. Jos, deci, interdicţia generală a fumatului! Sus interdicţia fumatului în preajma copiilor şi a celor care nu vor să se lase afumaţi! Şi fiindcă tot vorbind de păcatele mele mi s-a făcut o poftă irepresibilă, iertaţi-mă, dar am să mă cer un pic afară. Nu vă spun, totuşi, pentru ce. Am să admit, însă, că nu mai pot crede la modul necondiţionat că, fără ţigara de după, e musai "uncool".