Germania în încurcătură

Ţara celei de-a 3-a economii mondiale – prima din Europa – e un clasic stat asistenţial. Globalizarea i-a demolat însă baza economico-financiară. Afectând peste 5 milioane de oameni, şomajul german a atins o rată fără egal în epoca postbelică şi s-a ancorat într-un mod atât de profund încât a devenit o maladie cronică şi a provocat o angoasă genrală, aparent lipsită de speranţa oricărei tămăduiri. Sursele ei economico-sociale se cunosc.

Demografic, ţara îmbătrâneşte galopant. Sistemul ei educaţional deşi fragmentat, grevat între altele de prejudecata persistentă reclamând menţinerea mamelor acasă în primii ani de viaţă ai copilului suferă de-o excesivă rigiditate, fiind pea puţin adaptabil imperativului promovării natalităţii, a unui învăţămînt eficient şi a menţinerii femeilor în activitate. Asigurările de pensii şi cele de sănătate s-au vădit prea puţin rentabile şi finanţabile. Datorită contribuţiilor sociale enorme, suportate paritar de patronat şi angajaţi, s-a redus puterea de cumpărare a cetăţenilor, preţul de cost al produselor germane sporind simultan masiv. În conjuncţie cu nivelul de salarizare inferior al ţărilor ex-comuniste şi asiatice toate acestea au provocat o exponenţială fugă de capital şi progresiva mutare în est a întreprinderilor germane. Ani la rând creşterea economică a continuat să tindă spre zero, iar deficitul bugetar, amplificat de sistemul fiscal greoi şi de taxe progresive prohibitive, inhibând investiţiile şi onestitatea contribuabilor a atins cote dintre cele mai alarmante. Încât, în ciuda recordului înregistrat de nemţi la capitolul exporturi, sistemul german, numit al economiei de piaţă sociale s-a dovedit, în condiţiile unei competitivităţi internaţionale tot mai acerbe, prea puţin eficient.

Stringenţa reformei într-o Germanie împovărată şi de preţul exorbitant al reunificării ţării, distrusă economic, în partea ei răsăriteană, de comunism a devenit evidentă încă de la mijlocul anilor 90. Dar prima flexibilizare timidă a pieţii muncii, încercată de ultimul guvern Kohl, a fost anulată de stânga, ajunsă la putere în 1998. Abia din 2002, agravarea accelerată a situaţiei a obligat cel de-al doilea guvern Schröder să procedeze la impunerea unor programe reale de austeritate.

Deşi insuficiente şi adoptate cu sprijinul opoziţiei conservatoare, care controlează camera superioară a parlamentului federal, reformele social-ecologiste au fost sancţionate extrem de sever. Gerhard Schröder a trebuit să achite concomitent două note de plată. Prima i-a fost prezentată de propriul său partid social-democrat, care s-a destrămat sub presiunea nemulţumirilor, disidenţa aripii stângi a SPD contopindu-se cu postcomuniştii estgermani. A doua, mai pipărată, i-a cerut-o electoratul. Coaliţiei berlineze de centru stânga i s-au administrat înfrângeri în serie, în toate scrutinele regionale din ultimul an. Crizei de credibilitate a executivului i s-a adăugat blocajul politic propriu sistemului bicameral federal, în care una din camere e controlată de altă majoritate decât cea guvernamentală.

In consecinţă, Schröder s-a văzut nevoit să declanşeze procedura anticipatelor. Spre a nu fi pulverizat în alegeri, Schröder a optat în favoarea unei campanii electorale pe cât de populiste pe atât de polarizatoare, promiţînd îngheţarea reformelor. Alegerile de la 18 septembrie au fost transformate de social-democraţi într-un soi de plebiscit împotriva capitalismului şi în favoarea unui cancelar rămas, , în ciuda bilanţului său pronunţat negativ, popular, graţie absenţei unei alternative atrăgătoare la centru-dreapta. De cealaltă parte, conservatorii şi liberalii s-au detaşat de formaţiunile stângii nu atât datorită pledoariei lor în favoarea aprofundării şi accelerării reformelor, cît prin recursul la o sinceritate ce s-a probat a fi tactic sinucigaşă într-un proces electoral.

Printre alegători descumpănirea şi angoasa au luat proporţii catastrofale. Prea puţin dispuşi să renunţe la binefacerile statului asistenţial şi prea axaţi pe securitate socială, mulţi au respins apelurile insistente ale clasei politice de a imprima ţării o orientare clară, neoliberal-conservatoare ori socialistă şi s-au pronunţat la urne în favoarea struţo-cămilei, parţial reformiste, a cărei călărire să nu doară şezutul nimănui. Încît scrutinul pentru Bundestag n-a adus limpezirile sperate. Prea discreditată, coaliţia lui Schröder a fost expediată în opoziţie, fără să se aleagă însă o majoritate de dreapta suficientă spre a guverna. In schimb s-a înfiinţat în parlament ca musca-n lapte o stângă radicală care nu face ţara mai guvernabilă.

De aici la un blocaj politic şi spectrul unei instabilităţi de durată, de natură să afecteze grav şi Germania şi UE şi ca atare şi România, nu mai e decât un pas. Pe moment, Germania pare să nu aibă de ales decât între ciumă şi holeră. Stagnarea riscă să fie proprie unei probabile mari coaliţii între forţele de centru-stânga şi cele de centru-dreapta, întrucât economic ar implica în cel mai bun caz reforme cu ţârâita, iar politic ar accelera consolidarea mişcărilor extremiste. Alternativa ar presupune coaliţii incerte şi dezechilibrate ori guverne minoritare şi virtuala alunecare a ţării într-o nesiguranţă pe termen lung, intensificată de fărîmiţarea spectrului politic şi de foamea de putere a unui cancelar prea puţin înclinat să renunţa la vanităţi, să respecte regula jocului democratic şi să deblocheze situaţia facînd loc altora la cârmă.