Ipocrizia, Özil şi noi

Preşedintele Turciei l-a felicitat pe germanul Özil pentru "patriotismul" retragerii lui din naţionala Germaniei. Cei doi nu sunt singurii vinovaţi în această tristă istorie despre musulmani. Şi despre noi, europenii.

Priceput în a pune, global, paie pe foc, tiranul de la Ankara nu e, desigur, singurul politician neavenit care se bucură să anexeze mari sportivi. Iar Özil nu e singurul naiv care cade în plasa unor jocuri prea mari pentru el. Gabriela Firea a încercat şi ea s-o înhame pe Simona Halep la căruţa "ciumei roşii", în siajul marelui miting PSD-ist din Piaţa Victoriei. Graţie vigilenţei celor prezenţi în stadion, tentativa "primarului României", cum şi-a zis Firea, a eşuat.

Ceva mai abile şi adecvate contextului internaţional s-au dovedit manevrele lui Erdogan, şeful unui regim, al cărui aparat represiv a întemniţat în ultimii ani zeci de mii de nevinovaţi. Alte zeci şi sute de mii au rămas pe drumuri. După gratii sau fără pâine au fost lăsaţi în Turcia şi nenumăraţi magistraţi independenţi, ori ziarişti neînregimentaţi. Vânătorii de vrăjitoare între supuşii etnic turci, Erdogan i-a adăugat o sângeroasă campanie "antiteroristă", îndreptată, în fapt, împotriva minorităţii kurde. 

Cu toate acestea, în plină campanie electorală pentru validarea definitivă a transformăriiTurciei din stat laic, parlamentar, într-un nou sultanat islamist, supus trup şi suflet veleitarului cu ambiţii de calif, oare cine s-a găsit să-i sară în ajutor tiranului? Aţi ghicit. Popularul fotbalist turco-german. Un model şi un exemplu cu extraordinară forţă de iradiere pentru turcii din Germania.

Care joacă un considerabil rol electoral în toate scrutinele din Turcia.

A recapitula cazul Özil, emoţiile iscate şi scandalurile succesive care l-au marcat e ca şi cum te-ai uita îndelung la o ceapă. Vei descoperi rând pe rând noi straturi inedite ale diverselor naraţiuni ale acestui dosar. S-ar putea să-ţi genereze amuzament cea progresistă, politic-corectă. S-ar putea să începi prin a-ţi bate joc de cea naţionalist-islamistă. Ori prin a o lua în derâdere pe cea rasist-islamofobă.

Dar vei sfârşti invariabil prin a plânge. Şi merită deplânsă această Europă filistină. Şi un univers musulman tot mai adumbrit de tendinţe şi tenebre fundamentaliste.

Iubit de majoritatea conaţionalilor săi din spaţiul european de limbă germană, tot mai autoritarul şi, în vest, ca atare, tot mai detestatul Erdogan s-a fotografiat la mijlocul lunii mai cu fotbaliştii turco-germani Özil şi Gündogan. Pozele, publicate de partidul său islamist în plină campanie electorală au stârnit rumoare, consternare şi proteste masive în Germania.

Unde nu puţini s-au întrebat ce s-a întâmplat oare cu Özil, principalul simbol al mult invocatei integrări a turcilor şi musulmanilor în societatea germană? Cum de-a admis să se lase transformat în "poster boy",  în sluga mediatică a matadorului islamist al Turciei?

În reacţie, lacheul involuntar al lui Erdogan tace din greu. Totuşi, fotbalist cu potenţial uriaş Özil e menţinut, înainte de campionatul mondial, în lotul naţional, graţie mult celebratului antrenor, Löw. Speranţa succesului îi ajută pe responsabilii federaţiei să pună batista pe ţambal. Îi susţine pe turco-germani şi preşedintele Germaniei, Steinmeier, care-i primeşte pe Özil şi Gündogan la Berlin.

Cel din urmă se apără, afirmându-şi loialitatea faţă de statul german. Dar Özil continuă să tacă. Pare, totuşi, să fi fost iertat. Urmează însă naufragiul rusesc al echipei germane. Brusc, nefăcuta celor doi revine pe tapet. Birocraţii federaţiei germane care, "din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în punctele esenţiale" şi-au găsit subit ieşirea din marea dilemă.

Şi ţapul ispăşitor. Secondat de managerul Oliver Bierhoff, preşedintele Federaţiei, Reinhard Grindel, care-l apără cu putere pe Löw, îl înfierează pe Özil şi îl somează vehement, cerându-i, imperativ, explicaţii. Ca şi cum din cauza turcului ar fi pierdut nemţii la mondial. Bierhoff regretă că Özil n-a fost dat afară la timp. Iar Grindel îi solicită starului de la Arsenal London să ceară scuze. 

În acest context, Özil, în pieptul căruia ”bat două inimi”, trece în reţelele de socializare la contraatac. Îşi anunţă demisia din lot şi acuză presa de ipocrizie. Învinuirea duplicităţii e justă, de vreme ce mass-media, cruntă cu turcul, n-are probleme să-l ierte pe Lothar Matthäus pentru o întâlnire cu Putin. În ce-l priveşte, Özil nu mai e dispus ierte pe nimeni. Condamnă federaţia germană de fotbal pentru rasism. Campionul mondial mai reliefează între altele că, în Germania, s-a simţit nedorit. Ar fi fost "neamţ doar după un succes, dar turc după orice eşec". Pozându-se cu Erdogan n-ar fi vrut decât "să manifeste respect faţă de funcţia prezidenţială" şi, implicit, faţă de ţara sa de origine şi strămoşi.

Are dreptate? Stânga progresistă i-o concede fericită. Dreapta nu-l poate ierta şi îl vituperează. Erdogan îl anexează. Or, şi Özil e vinovat. Nicio naivitate nu-l scuteşte, dimpreună cu armata sa de consilieri, de datoria de a asuma că nu e totul să dai bine într-o minge. De a-şi înţelege poziţia, de a-şi recunoaşte valoarea şi deci şi potenţialul reificării şi manipulării politice a persoanei şi imaginii sale.  

Nimic nu-l iartă de datoria de a pricepe că e, ca sportiv şi ca minoritar musulman, un exemplu. Că fotbalul a devenit demult mai degrabă politică decât sport. Că Erdogan e un tiran sângeros, iar a te afişa cu el e să devii complice. În fine, că orice mare fotbalist şi el cu atât mai mult e şi un simbol.

Nu e, poate, neapărat, treaba lui că eşecul adecvării sale, ca reprezentant al celei de-a treia generaţii de turci din Germania riscă să fie cotat ca probă monumentală a naufragiului multiculturalismului într-o Europă oricum mai xenofobă şi rasistă decât America. Dar îl priveşte direct şi personal că a devenit lesne de anexat şi instrumentalizat de orice tip de extremism.

Pentru care, aparent sinucigaşă, lumea liberă se arată, vai, tot mai deschisă. 

Ce n-are cum să înţeleagă Özil e ce nu i se explică. Şi-anume, că, în contextul politic dat, dincolo de rasismul ori xenofobia cotidană, într-o Europă care, ipocrită, se crede crema civilizaţiilor, dar consideră echipa franceză de fotbal "una de negri" şi se umileşte în faţa oricărui totalitarism, integrarea unor africani sau polonezi creştini, precum Boateng, Podolski, sau Klose e una. Cu totul alta asimilarea, care, după atentatele de la 11 septembrie 2001, i se cere de fapt, sever, mahomedanului, învinuit pe nedrept pentru nefăcutele coreligionarilor săi terorişti.

Or, dacă nici Europa occidentală nu reuşeşte să integreze profesionişti de  mare succes ca Özil, democraţiile liberale se confruntă cu o imensă problemă. Tragedia lui Özil e, în definitiv, a Continentului, a democraţiilor europene. Şi deci şi a noastră, a tuturor.  

Mai mult pe aceeaşi temă