Izgonirea securistului din fotbalul german

Fotbalul este deseori perceput ca o imensă maşină de spălat bani. Prea rar se întâmplă să se spună lucrurilor pe nume, dar, haideţi, să fim serioşi, nu v-aţi întrebat niciodată de unde vin banii lui Chelsea sau Şahtior Doneţk? Din vânzarea de petrol, gaz sau cărbune? Poate da, poate nu.

Şi dacă sunt curat munciţi, o altă întrebare sare - ca piticul cel mai mititel din desene animate, căruia i se refuză mereu dreptul la a avea idei: cum au putut nişte bărbaţi de abia ieşiţi din adolescenţa a doua, cea târzie, să strângă atâta - pe româneşte spus - bănet până la 30 şi un pic de ani?

Nici fotbalul românesc nu este lacrimă de sugar. Poate nu este cel mai inspirat recurs la memorie însă, mai anul trecut, patronul Stelei, Gigi Becali, îl acuza pe Marian Iancu, şeful Politehnicii Timişoara, că învârte bani murdari în fotbal. Replica nu s-a lăsat aşteptată: banii aceia murdari, s-a apărat Iancu, vin tocmai de la Becali, căci Stelei i-a vândut Timişoara cei mai scumpi jucători.

Gigi Becali a fost oier. Şi, în intimitatea sa, o recunoaşte, asta a rămas. Oierii o duceau extraordinar în România pe vremea lui Ceauşescu. Ipoteza unei îmbogăţiri din ciobănit nu este exclusă.

Dar pe fundalul acestei imagini în care nuanţele idilice dau năvală într-o atmosferă de Forbes se strecoară un decor în care mişună toate relaţiile de afaceri ale patronului Stelei. Iar printre figuranţii de pe scenă se numără nume grele ale capitalismului românesc de cumetrie, construit în baza moştenirii rămase de la sucombatul sistem comunist.

Un capitalism în care cele mai strălucitoare cariere de antreprenori le-au reuşit cei care au avut acces la conturile partidului comunist sau la acea rezervă strategică de valută pe care Securitatea o procura din putredul Occident întru bunăstarea călăilor. Şi fiii, şi fraţii, şi ginerii, şi şoferii, şi confidenţii, şi amanţii lor.

Mai toate cluburile din prima scenă fotbalistică românească au, la o mai atentă puricare, tangenţă cu câte un astfel de personaj. Ar fi ginerele unuia dintre mai marii regimului Ceauşescu; sau şoferul acestui ginere; sau un fost secretar utecist cu propaganda; sau administratorii unor firme care au falimentat întreprinderi şi bănci de stat - ca să nu întindem prea mult lista.

Pe scurt: profitorii unei anumite stări de pseudo-anarhie şi ai unui cvasi-vid legislativ prelungit, provocate de schimbarea bruscă şi nepregătită, de evoluţia nefirească, în salturi abrupte, a societăţii.

Puţini mai speră să afle un răspuns decent la întrebările parcă, totuşi, superficial puse cu privire la provenienţa banilor din fotbalul românesc. Iar mustrările de conştiinţă sau chestiunile de moralitate par a fi nişte mofturi.

Am lăsat, total nejurnalistic, pentru final ştirea - pentru că, se spune, ultima impresie este cea mai puternică. FC Union Berlin, legendara echipă oarecum disidentă din capitala defunctei RDG, şi-a reziliat contractul de sponsorizare (în valoare de zece milioane de euro) cu firma International Sport Management.

Motivul pentru care echipa berlineză - deloc bogată, dar aspirantă la promovarea în prima ligă din Germania - a reununţat la cele binecuvântate zece milioane de euro? Jürgen Czilinsky, acţionarul principal al ISP (companie înregistrată în Dubai aparţinând unui grup de firme cu sediul la Berlin şi care deţine, între altele, afaceri bune cu guvernele din ambele state congoleze şi din Etiopia), a fost dovedit ca fiind fost căpitan al poliţiei politice est-germane, STASI.

Atât. Restul e vorbărie de umplut timpii de emisie ai televiziunilor de nişă, între două meciuri.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Robert Schwartz