Mai poate rămâne neutră Moldova în războiul lui Putin?

Pe 11 august anul trecut, la doar cinci zile după învestirea Guvernului Gavrilița, rezultat din triumful categoric al Maiei Sandu și al opțiunii proeuropene reformiste la alegerile prezidențiale și apoi la cele parlamentare anticipate din iulie, reprezentantul Kremlinului făcea o vizită surprinzătoare la Chișinău, luând-o înaintea liderilor de vârf europeni și români.

Dmitri Kozak este o veche cunoștință a Republicii Moldova, fiind autorul planului (memorandumului) de federalizare a statului moldovean, care i-a purtat numele în 2003 și a fost respins, în ultimul moment, de fostul președinte Voronin, ce păruse inițial tentat să îl aprobe.

Nu au fost comunicate public prea multe detalii despre conținutul discuțiilor bilaterale din august, dar, privind retrospectiv, putem deduce ușor că Moscova a transmis încă de atunci un semnal de avertizare către noua conducere a Republicii Moldova, de a nu pronunța cuvântul NATO printre obiectivele sale strategice și de a rămâne neutră în raport cu tensiunile crescânde dintre SUA/Occident și Rusia.

Cu integrarea europeană Moscova nu își făcea mari probleme, putând tolera cu oarecare condescendență discursul proeuropean al Chișinăului, convinsă fiind că oricum Republica Moldova nu va adera niciodată la UE. Dușmanii principali ai Moscovei erau și rămân, de departe, SUA și NATO.

Războiul lui Putin era chiar ultimul lucru de care Chișinăul avea nevoie

În linii mari, Chișinăul a respectat această linie discretă și reținută de comportament, promisă se pare pe 11 august (care l-a făcut pe Kozak să iasă zâmbitor de la discuții, declarând că este „convins că vom rămâne prieteni și vom colabora”[1]), iar la începutul războiului din Ucraina și-a reafirmat neutralitatea, manifestând ulterior reținere maximă în declarații, în poziționări, în (ne)adoptarea sancțiunilor europene și occidentale la adresa Rusiei etc. și limitându-se la sprijin umanitar pentru refugiații ucraineni.

Republica Moldova are acum o conducere competentă și bine intenționată, care dorește să reformeze statul moldovean și să imprime definitiv o traiectorie europeană republicii.

Războiul lui Putin era chiar ultimul lucru de care Chișinăul avea nevoie acum, pentru a-și vedea aspirațiile de reformă, europenizare și dezvoltare împlinite și speră ca prin neutralitate să traverseze cu discreție această uriașă provocare de securitate din regiune.

Realist vorbind, nu ne putem imagina ce altceva ar fi putut să facă Republica Moldova după șocul invaziei rusești în Ucraina, în afara acestei echilibristici politico-diplomatice virtuoase și riscante, dar necesare, în care să arate lumii democratice că este cu sufletul de partea bună a istoriei, dar să sugereze în același timp că este obligată să stea cuminte în banca ei micuță și să se abțină la a zice vorbe mari sau la a face gesturi eroice.

Putem înțelege pe deplin această neutralitate și discreție politico-diplomatică drept o soluție temporară, utilă și necesară în etapa de început arăzboiului din Europa, o poziție pe care Chișinăul a fost nevoit să o adopte.

Până în acest punct al războiului, timp de două luni, neutralitatea Republicii Moldova a funcționat, întreținând speranța că micul stat postsovietic va scăpa neatins.

Nu mai avem astăzi nicio îndoială că, la data vizitei lui Kozak la Chișinău, Putin luase deja decizia de pregătire a invadării Ucrainei, crezând (greșit) că retragerea americană din Afganistan înseamnă declinul iremediabil al SUA, respectiv intrarea într-o lungă perioadă de dezangajare a Washingtonului din politica globală și din securitatea Europei.

Putin se autoiluziona însă copios, crezând că i s-a deschis, în sfârșit, după 30 de ani de așteptare, o fereastră de oportunitate pentru refacerea teritorială a Uniunii Sovietice, supunerea Ucrainei în câteva zile, destrămarea NATO, spargerea blocului occidental și scoaterea armatei americane afară din Europa. Un șir de iluzii care se vor dovedi fatale proiectului său distopic.

Nu știm cât din aceste uriașe erori de apreciere se datorează evaluărilor naive sau servile ale serviciilor de securitate rusești, camarilei regimului (faimoșii „siloviki”, greii sistemului) și cât lui Vladimir Putin însuși, a cărui întreagă biografie pledează pentru nutrirea în ascuns a visului bolnav de a întoarce roata istoriei la momentul de dinaintea prăbușirii URSS, respectiv de a ataca Vestul și ordinea de securitate europeană post-Război Rece.

Aș fi tentat să cred că a treia variantă este cea mai probabilă, Putin însuși fiind evaluatorul, strategul, decidentul și executantul războiului care îi poartă numele.

Nu a ținut însă mult această încercare a Chișinăului de a sta deoparte

De câteva zile, tema Transnistriei, marea vulnerabilitate a Republicii Moldova, a revenit în actualitate.

Și nu oricum, nu pe vechile punctaje ale conflictului înghețat din 1992, de care Europa aproape că uitase, ci din perspectiva extinderii războiului din Ucraina.

Rusia a amenințat-o deschis pe Maia Sandu că „Republica Moldova ar putea ajunge la coșul de gunoi al istoriei, dacă nu e atentă”[2]. Adică ar putea dispărea cu totul, fiind anexată celui de-al treilea imperiu rus.

Sunt voci și interese tot mai evidente care doresc instrumentalizarea Transnistriei în războiul lui Putin, pentru deschiderea frontului vestic și atacarea Ucrainei inclusiv dinspre vest, în ideea de a strânge treptat Kievul, în lunile următoare, în menghina unei încercuiri din toate direcțiile, care să disperseze trupele ucrainene care apără în prezent marile orașe.

Pentru deschiderea frontului vestic, Rusia are însă nevoie de debarcarea cu succes la Odesa și de ocuparea importantului oraș-port la Marea Neagră, urmată de „urcarea” firească spre Transnistria și ocuparea acesteia, împreună cu teritoriile din sudul Basarabiei și obținerea accesului la gurile Dunării. Obiectivul expansionist din sud a fost practic recunoscut recent de generalii ruși.

Transnistria în sine nu dispune de forțe militare rusești semnificative, cei 1.500-2.000 de posibili combatanți ruși (așa-zisele „forțe de menținere a păcii” de după războiul separatist) nefiind, se pare, nici măcar ei interesați de intrarea în acest nou război, mult mai mare și mai amenințător decât cel de acum 30 de ani.

Nu știm nici cât de pregătiți sunt și de ce armament dispun, fiind izolați teritorial de Moscova.

Există însă și o facțiune internă transnistreană radicală, asupra căreia Moscova încă deține pârghii de control economic și financiar,în legătură directă cu serviciile secrete rusești, care dorește să destabilizeze situația din provincia separatistă și să determine Tiraspolul să anunțe că este „atacat de Ucraina”, cerând astfel protecția armatei ruse.

Nu putem exclude scenariul deja cunoscut, al recunoașterii de către Rusia a suveranității și independenței Transnistriei, pe motivul inventat al „ostracizării rușilor” care trăiesc acolo.

Adică laitmotivul folosit în Crimeea și Donbas în 2014, Abhazia și Osetia de Sud din Georgia în 2008, și, iată, din nou acum, pentru invadarea totală a Ucrainei, în februarie 2022.

Citiți articolul integralAICI.