Marea Moschee și sensurile subiacente

Președintele Klaus Iohannis s-a întors din Turcia, la câteva zile după atentatele de la Bruxelles, cu un bagaj prea greu: construirea unei moschei în București. Anunțul a fost făcut de președintele Erdoğan, dar în prezența omologului său român. Cu toate că ar fi vorba de un lăcaș de cult plasat în subordinea strictă a autorității religioase recunoscute oficial (Muftiatul din România), proiectul a fost tratat și respins apriori ca o formă ofensivă de islamizare. Dar să nu ne lăsăm înșelați de aparențe.

În România, problema islamizării nu se pune în termeni reali ca la Molenbeek sau Marseille și nu a fost vorba nicicând de o dispută a minaretelor ca în Elveția sau în Germania. Ultima mare moschee a fost construită aici de Carol I, la Constanța, după planurile unui arhitect român.

Cu alte cuvinte, discuția despre ”marea moschee” trebuie decodificată. Cei care se opun - și după toate aparențele reprezintă o majoritate foarte largă - nu au în vedere o problemă religioasă, ci temele refugiaților și terorismului islamic. Este regretabil că se întâmplă astfel și înțelegem perfect amărăciunea musulmanilor băștinași (turci și tătari care trăiesc aici de secole), dar moscheea a devenit un simbol al unei realități politice amenințătoare. Că e nedrept este cert, cu atât mai mult cu cât moscheea ar fi urmat să fie finanțată de Turcia și nu de Arabia Saudită, dar aceasta este realitatea. Marea moschee din București e un proiect care vine într-un moment nepotrivit. Candidații la primărie au sesizat rapid potențialul negativ al subiectului și fie s-au opus direct fie s-au delimitat invocând necesitatea unei consultări populare.

Adevărata problemă ține de politica ”ușilor deschise” adoptată de cancelarul Angela Merkel și, în subsidiar, de vădita incapacitate a Europei de a da terorismului islamic un răspuns pe măsură. Aceste chestiuni nu ating România direct, dar mai devreme sau mai târziu ele se vor răsfrânge și asupra țărilor estice ca o undă de șoc inevitabilă. România nu este cuprinsă în Spațiul Schengen și, prin urmare, nu a fost pusă în situația altor state europene de a vedea cum o decizie luată unilateral la Berlin a suspendat întregul dispozitiv de protecție a frontierelor, permițând unor mari mase de oameni să nesocotească toate constrângerile legale existente anterior.

”Suveran este cel care decide asupra excepției”, scria Carl Schmitt în ”Teologia Politică”, o reflecție pătrunzătoare a relației dintre politic și juridic. Ceea ce înseamnă că, în cadrul Uniunii Europene, adevărata suveranitate este exercitată de Germania, căci este singurul stat care a putut lua o decizie neanunțată și fără consultări prealabile într-o problemă de interes comun; singurul stat care a putut decide o exceptare a regulilor Schengen. Încetul cu încetul, mai multe state au început să adopte măsuri contrare, ca Ungaria, Cehia și apoi Austria, sau Polonia dar fiecare numai pentru sine. Cu toate opozițiile formulate de Grupul de la Vișegrad, atenția s-a îndreptat în primul rând asupra situației politice interne din Germania, alegerile interne de land fiind urmărite de presa internațională cu un interes mai mare ca niciodată.

România, care nu a fost nevoită să-și suspende propriile procedee legale printr-o decizie externă, a trăit subiectul acesta în chip simbolic, intuind desigur că adevărata dispută este una despre suveranitate. De fapt atâta timp cât niciun emigrant oriental nu și-a exprimat dorința de a veni în România, aici problema a fost percepută mai ales din unghiul suveranității.

În plus, politica românească nu are vocația directeții și a pozițiilor abrupte ca Ungaria, de exemplu, și din acest motiv opozițiile față de politica emigrației fără limite s-au exprimat la rândul lor în forme disimulate cum ar fi de pildă critica acerbă a proiectului ”moscheii lui Ponta”. Dar pentru cine vede dincolo de aparențe, ”marea moschee” e citită ca o suspendare a suveranității și nu e întâmplător că un politician, care are în portofoliul său o viziune mai arhaică despre politică, a spus că nu va aviza proiectul decât cu acordul lui Ștefan cel Mare (Eugen Tomac, basarabeanul care activează în partidul lui Traian Băsescu). Tonul, dacă nu e glumeț, pare aberant și cu toate acestea el exprimă ceva real și anume teama de a nu cunoaște o nouă perioadă de sumisiune politică.

Lărgind puțin discuția, problema vizează de fapt proiectul însuși al Uniunii Europene care riscă să devină apăsător câtă vreme statele, cu excepțiile numite mai sus, încetează să fie consultate, fiind puse în fața faptului împlinit și culpabilizate pentru nesupunere.