Merkel, refugiaţii şi revista Time

Graţie cursului ei anti-populist, afişat în special în maniera de a gira criza refugiaţilor, cancelara câştigase competiţia pentru locul întâi pe lista personalităţilor anului 2015, în faţa şefului teroriştilor Statului Islamic, al Bagdadi. N-au întârziat felicitările. Între ele, cele redactate în germană, ale preşedintelui american, Obama.

Concomitent, s-au revărsat însă, în reţelele de socializare, şi obişnuitele ironii, nu toate legitime, uzualele bălăcăreli, bătăi de joc, dejecţii şi explozii idiosincrasice, de care sunt pline comentariile, adesea doldora de violenţă verbală, ale profesioniştilor urii. S-au prezentat la apel, fără zăbavă, cei mai vocali critici ai şefei executivului german, care s-au înmulţit, de altfel, vertiginos, de când Merkel i-a încurajat pe refugiaţi să vină în Germania, declarând porţile Europei şi ale Republicii Federale, spre iritarea unui Viktor Orban, perpetuu deschise şi imposibil de închis.

Nu doar în Europa răsăriteană, ci şi în Germania, Merkel se confruntase, după declaraţia ei din vară, cu un val de nemulţumiri iscate de rateurile unei administraţii locale, regionale şi federale icnind sub povara absorbţiei cvasi-imposibile a unui milion de nou-veniţi. Împotriva cancelarei se iscase şi o revoltă politică nedisimulată în propria tabără conservatoare. În siajul ei, şefa CDU începuse să dea înapoi, fără să accepte însă decât modificări punctuale, nu şi ultimatumurile dreptei anti-imigraţioniste.

La jumătate de an de la izbucnirea crizei, Time s-a hotărât să-i premieze fermitatea. O însuşire despre care timp de un deceniu s-a afirmat că ar fi ultima calitate pe care Merkel o posedă. Or, când revista americană a ridicat-o pe scut, procesul degradării imaginii ei, în Germania şi în Europa, îşi atinsese apogeul.

În timpul primelor ei mandate i se reproşase, ce-i drept, frecvent, profilul tern, spălăcirea programului conservator şi guvernarea pe bază de sondaje. Dar viteza deteriorării prestigiului acumulat după un deceniu şi jumătate de la trecerea la cârma Uniunii Creştin-Democrate şi zece ani de la preluarea conducerii executivului, prestigiu aproape incomensurabil la începutul lui 2015, i-a surprins şi pe duşmanii ei.

Criza greacă şi capacitatea cancelarei de a rezista cacialmalei financiare a guvernului populist de la Atena zgâriase poleiala cancelarei doar din unghiul stângii postcomuniste din Europa. Dar criza refugiaţilor a părut să-i vină de hac şi la dreapta naţionalistă din estul şi centrul Europei, din Franţa şi insulele britanice.

„Din cauza refugiaţilor epoca ei s-a încheiat”, susţinuse, ritos, în octombrie şi Financial Times. Cotidianul britanic regreta „căderea ameţitoare la bursa simpatiilor a celei care, la începutul celui de-al treilea mandat de cancelar, mai păruse încă invincibilă”, subliniam atunci, la Deutsche Welle.

„Poţi fi de acord cu ea sau nu, dar e sigur că (Merkel) n-a ales calea cea mai comodă”, a reliefat, la rândul său, Time, întru justificarea deciziei proprii. După adoptarea hotărârii publicaţiei americane s-au manifestat urgent şi detractorii. Cancelara nu prea ar avea de ce se felicita, căci „înaintea ei, a împodobit coperta revistei Time poza altui cancelar, şi-anume Hitler, devenit personalitatea anului 1938”, a ricanat instantaneu, pe Facebook, un critic.

Comparaţia dintre şefa CDU şi liderul nazist este, evident, absurdă. Cum la fel de absurde sunt paralelele propuse de stânga între Donald Trump şi Benito Mussolini. Concomitent, personalităţile anului alese de Time nu sunt, în mod necesar, pozitive. Lista condusă de Merkel l-a conţinut nu doar pe cel mai sinistru lider terorist din istorie, ci şi figuri doar uşor mai puţin negative, precum preşedintele iranian Rohani, ori personalităţi politice extrem de controversate, precum Trump.

În ce-o priveşte, cancelara însăşi nu e nici ea, în mod cert, imună la critici îndreptăţite. „Vom reuşi să facem faţă”, replicase ea, luată de val, în vara anului 2015, glasurilor îngrijorate de amploarea celei mai acute crize confruntând vreodată Uniunea Europeană din pricina afluxului, fără precedent, de oameni din Orientul Apropiat şi Mijlociu luând cu asalt graniţele Bătrânului Continent.

Afirmaţia ei, ca şi declaraţiile privind perpetua deschidere a graniţelor Europei fuseseră cotate ca încurajări ale unui imigraţionism neîngrădit, suprasolicitând masiv capacităţile de absorbţie şi asimilare ale unei Uniuni aflate nu la ceasul solidarităţii, ci în acut pericol de dezintegrare.

Accesul de bunătate al Angelei Merkel şi al unei bune părţi a germanilor, secondaţi de austrieci şi suedezi îi adusese cancelarei, la stânga spectrului politic corect un plus de popularitate şi de elogii, în urma cărora păruse plauzibil să i se decerneze premiul Nobel pentru Pace.

Dar punerea pe butuci, de către Merkel, a acordului de la Dublin şi, prin urmare, a spaţiului Schengen, divizase mai profund decât oricând UE, afluxul necurmat de refugiaţi dând apă la moară şi ascensiunii, pe spinarea fricii de terorism islamist, a partidelor populiste gen Frontul Naţional.

Time consideră că Merkel merită să fie elogiată pentru că „a cerut mai mult de la ţara ei decât s-ar încumeta cei mai mulţi politicieni”, pentru că a dat dovadă „de fermitate în faţa tiraniei” şi pentru că a „furnizat o guvernare riguros morală într-o lume care duce lipsă de aşa ceva”.

În fapt, Merkel a cerut Europei mai mult decât s-ar încumeta politicienii. Dar n-a supraapreciat ea, grav, un continent ce stă se pulverizeze sub impactul ofensivei celor mai diverse extremisme şi al lipsei de solidaritate a statelor membre în Comunitate? Ce a determinat-o să acţioneze aşa cum a făcut? Simpla aderenţă la valori ca dreptul la azil? S-a văzut ea incitată poate de o istorie necruţătoare, din ale cărei umbre a vrut să-şi extragă ţara aplicându-i tuşa pozitivă a unui umanism afişat primitor? Sau de o demografie germană negativă, de nevoia de forţă de muncă a Germaniei şi, poate şi de un tip de gândire postnaţională, tipică stângii pe care a curtat-o cancelara ani la rând, spre a-şi asigura puterea? Fapt e că Merkel a admis să i se arunce Europei regulile în aer, fără să se consulte cu partenerii ei.

Dar a condus Merkel prea mult? Şi prea greşit? Varii actori ai scenei internaţionale şi nu puţini germani îi solicitaseră Berlinului, după 1990, să preia un rol conducător mai dezinhibat pe Bătrânul Continent. Nu puţini îşi vor fi muşcat limba. Un lucru e sigur. Sub oblăduirea ei, Europa nu şi-a trădat valorile. Dar nici nu mai dispune, pe mult timp de acum încolo, de unitate, solidaritate şi de o identitate clară.