Mineriadele, între adevărul simplu şi minciuni grosolane

E uimitor în context cât de redus e consensul cu privire la evenimentele din Piaţa Universităţii, respectiv cu privire la cauzele care au dus la măcelul din vara primului an postceauşist. În răspăr faţă de bunul simţ, unii dintre detractorii din 1990 ai tinerilor militanţi anti-comunişti protestând împotriva neo-comunismului în centrul Bucureştilor îi iau, din nou, apărarea lui Ion Iliescu, omul care poartă cel puţin răspunderea politică pentru vărsările de sânge de-atunci.

Unul dintre stâlpii mincinoasei prese fesenisto-iliesciste din epocă, al cărei vârf de lance, ziarul Adevărul, a făcut tot ce i-a stat în puteri spre a crea şi amplifica ceaţa spre a masca adevărata natură neo-comunistă a regimului Iliescu, a recidivat mai nou. Într-un editorial intitulat „Piaţa Universităţii - Un reflex al Cenaclului Flacăra”, Cristian Tudor Popescu nu se mulţumeşte să încerce să-şi apere propria reputaţie în legătură cu jalnica sa prestaţie din 1990.

Mânat de vanitate rănită şi mimând, odată în plus, obiectivitatea, autorul continuă, la două decenii de-atunci, să-i denigreze în fel şi chip pe cei maltrataţi de mineri în Piaţa Universităţii. Pe un ton apodictic, demn de un profet al adevărului, dar grotesc pentru ex-colaboratorul fostei Scântei, C.T. Popescu, afirmă că „ar fi un fals istoric că o mână de golani ar fi înfruntat hoardele lui Iliescu". Piaţa Universităţii, mai scrie autorul, ar fi fost „o disidenţă post-factum”, ba chiar „un reflex al laşităţii mergând până la complicitate cu călăul, de care dăduse dovadă sub ceauşism practic toată populaţia României”.

În plus autorul lansează şi presupuneri aiuritoare privind o prezumtivă lipsă de interes politic al lui Ion Iliescu „să se petreacă mineriada”. Care, potrivit autorului, ar fi fost o simplă „scăpare a situaţiei de sub control”, şi-anume una "nepremeditată”.

C.T. Popescu nu e un ziarist oarecare. Se bucură de o mare popularitate în România. Şi nu poate fi în nici un caz bănuit de lipsă de discernământ. Nici de vreo carenţă în materie de informaţii nu se poate prevala spre a-şi scuza demersul. Cu atât mai grave sunt afirmaţiile lui. Fiindcă autorul articolului din ziarul "Gândul" şi-a construit aserţiunile omiţând în mod vinovat fapte fundamentale.

Textul său ignoră bunăoară evidenţa, unanim recunoscută, că în iunie 90 România nu era încă defel o democraţie ci un stat încăput pe mâna unor activişti ai sistemului totalitar încercând în disperare să-şi stabilizeze propria putere, în pofida revendicărilor şi aspiraţiilor generale de libertate.

Presiunile imense din partea unei mass-medii controlate la sânge de regim, cărora le-au rezistat luni în şir, până în 13 iunie, precum şi orgia de violenţe mineristo-securiste, cărora le-au căzut victimă ulterior, ilustrează curajul imens pe care l-a presupus protestul permanent din Piaţa Universităţii.

Textul împricinat reia îndelung vehiculatul argument securistic, potrivit căruia toţi românii ar fi fost pasămite vinovaţi (pentru ceauşism şi comunism). Or, dacă „toţi” ar fi, chipurile, „vinovaţi”, n-ar mai fi nimeni vinovat. În mod manifest, C.T. Popescu pare să fi uitat adevărul simplu că România a avut şi oameni precum Radu Filipescu, Ion Vianu, Doina Cornea, Dan Deşliu, Mihai Pacepa şi Mircea Dinescu.

E posibil ca autorul să regrete că, sub Ceauşescu, n-a avut demnitatea şi curajul de a fi şi el erou. Dar justifică oare acest regret trecerea sub tăcere a celor care şi-au riscat viaţa, libertatea şi şi-au pus la grea încercare familiile spre a-şi salva demnitatea proprie şi pe cea a României?

În plus, distincţia pe care textul său o operează între tinerii (buni) care au înfruntat moartea în decembrie 89, şi cei (mai puţin buni) maltrataţi sălbatic şi ucişi de mineri şi securiştii deghizaţi în ortaci e de asemenea total artificială. Fiindcă diferenţa dintre represiunea comunistă din decembrie 89 şi cea neocomunistă din iunie 90 nu e una de substanţă, ci doar de nuanţă.

Editorialistul de la „Gândul“ ne duce însă unde nici cu gândul n-aş fi gândit că se poate ajunge. De pildă la afirmaţia potrivit căreia, în iunie 1990, “cine nu dorea ca Iliescu şi FSN să rămână la putere avea la dispoziţie mijloace democratice. Să voteze liber…“ Ca şi cum regimul n-ar fi controlat total pe-atunci unica sursă publică de informaţii care era televiziunea. Ca şi cum oficina FSN-Iliescu n-ar fi minţit poporul cu televizorul. Şi ca şi cum în astfel de condiţii de manipulare generală ar fi fost posibile alegeri realmente libere.

În fine, stupoare, pe lângă luarea la refec a tinerilor manifestanţi pentru democraţie mai aflăm din textul semnat de C.T.P. că „ocuparea abuzivă a Pieţii“ i-ar fi adus lui Ion Iliescu „înspăimântătorul procent de peste 80 la sută din voturi".

Îmi permit să obiectez din nou. Adevărul simplu este altul. Succesul lui Iliescu s-a datorat în parte prostirii populaţiei prin asidua propagandă televizată îndreptată contra „neo-legionarilor“ din Piaţă, precum şi sentimentului de recunoştinţă resimţit de mulţi pentru cel despre care credeau că ar fi salvat România de ceauşism.

În fine, orice analist politic cât de cât obiectiv ar trebui să fie în măsură, la 20 de ani de la evenimente, să înţeleagă lesne mobilul politic iliescist al mineriadelor. Care în fond n-au făcut decât să repete diversele recursuri similare la muncitori utilizaţi în chip de berbece împotriva opoziţiei anti-neocomuniste, de pildă cei aduşi în ianuarie împotriva lui Dumitru Mazilu, ori cei chemaţi de FSN în ajutor în februarie 90.

Toate aceste demersuri avuseseră câteva scopuri evidente. Ele fuseseră organizate astfel încât să protejeze imaginea poliţiei, serviciilor secrete şi armatei şi să by-passeze, formal, instituţii represive prea zdruncinate încă, de revoluţie. Aceste instituţii erau şi prea puţin capabile să treacă la o nouă represiune sângeroasă, în stare cu adevărat să intimideze un întreg popor ce insista să respire pentru prima dată aerul libertăţii.

Simultan mineriadele au avut intenţia de a semnaliza sprijin popular pentru neo-comunişti şi ca atare de a mima o legitimitate inexistentă, contestată de protestatarii din Piaţă pe drept cuvânt. În fine, regimul, pe-atunci încă în faşă, prea puţin sigur pe picioare şi consolidat, a vrut să-şi demonstreze deopotrivă sieşi, clientelei sale politice precum şi adversarilor lui, că noile structuri sunt stabile şi nu se vor mai lăsa alungate de la putere.

Concluzia e clară şi amară. Suntem încă departe de un consens necesar privind propria noastră istorie recentă. Un consens de care însă avem urgentă nevoie spre a ne putea reconstrui politic. Şi mai ales moral.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz