Mircea Cărtărescu: „Mor cu ei de gât sau trăiesc liniștit?“

Newsweek România: Anul 2018 v-a adus, printre altele, două distincții importante: Premiul Thomas Mann pentru Literatură și Premio Formentor de las Letras. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această recunoaștere internațională?

Mircea Cărtărescu: Am primit, e adevărat, aceste două premii anul trecut, dar fraza „recunoaștere internațională“ e doar ceva mai mult decât un clișeu cu origini în frustrările noastre eterne: „pentru ca Europa cu un moment mai-nainte să vină și să recunoască…“. Noi tot așteptăm ca alții să „recunoască“ valorile noastre, ca și când ei n-ar vrea, de fapt, dar ar fi siliți de evidența geniului nostru național, scris în genele noastre românești. Fiindcă noi nu ne putem recunoaște singuri nici măcar în oglindă. Ca să fii respectat în țară, trebuie să fii validat în străinătate.

Există un set întreg de astfel de fraze care induc în eroare: „Artistul X a făcut cunoscută arta românească în lume“ sau „ne-a pus pe harta lumii“ sau „trage după sine artiștii țării lui“. În realitate, nu interesează pe nimeni ce naționalitate are artistul care se afirmă. Arta e pur individuală. Márquez n-a tras după sine niciun scriitor columbian, Kundera niciunul ceh. Dimpotrivă, cei din tinerele generații se simt striviți de faima lor, precum copiii de artiști celebri.

În lumea internațională a cărții, așa cum o cunosc eu de un sfert de veac, notorietatea unui autor crește prin publicarea de cărți, primirea de premii, participarea la festivaluri, dar e greu de spus care e momentul precis când ajungi la o adevărată „reputație internațională“. E motivul pentru care, vorbind despre mine, mă rezum la fapte. Da, am primit aceste premii. Da, am scrieri în câteva zeci de limbi. Da, am vândut atâtea cărți.

Da, am avut atâtea recenzii în publicațiile cele mai cunoscute. Pe acestea nu mi le poate lua sau contesta nimeni. Nu spun însă niciodată unde mă aflu ca notorietate sau, cum se zice, „la bursa valorilor“, la noi și aiurea, pentru că aici e vorba despre imponderabile. Scriitorii, ca și băncile, au un singur lucru al lor: reputația, care e o chestiune de încredere.

Sunt mai cunoscut în lume după premiile mele din 2018? Probabil că da, măcar în anumite spații culturale, pentru că un premiu important înseamnă încredere. Ceea ce contează cu adevărat pentru mine sunt însă două lucruri: calitatea scrisului meu și cât de mult mă iubesc cititorii simpli din toată lumea.

Când un tânăr român, italian sau mexican - ori o tânără - vine și-ți spune: „Cartea dumneavoastră mi-a schimbat viața“ (cum mi s-a-ntâmplat să aud de câteva ori în ultimul timp), ai un fior de recunoștință și mândrie pe care nicio „recunoaștere internațională“ n-o să ți-l poată da vreodată.

Opera dvs. este „o cartografiere a minții și a vieții mele“, așa cum o defineați. Sunt ani până scrieți „Sfârșit“ pe opere precum „Orbitor“ sau „Solenoid“. Cum este despărțirea de propriile cărți, la care nu vă întoarceți niciodată pentru a le reciti? Apare bucuria? Depresia? E un curs firesc al unei experiențe căreia, odată cu acel „Sfârșit“, nu mai aveți nimic să-i oferiți?

De obicei, scriu „Sfârșit“ cu ochii-n lacrimi. Ca noi toți și ca tot ce este pe lume, și cărțile trebuie să aibă, din nefericire, un final. Visul meu dintotdeauna a fost să scriu o singură carte întreaga viață, de când am învățat literele până când nu voi mai putea ține creionul în mână. Și într-un fel asta am și făcut, despărțind-o artificial în scrieri diferite.

Mai ales jurnalul meu mi-a dublat viața cum dublează căptușeala stofa unei haine. Nu terminarea unei cărți e grea propriu-zis, deși e un moment și el traumatic, cât timpul până începi altă carte. După cărți mari ca „Orbitor“ sau „Solenoid“ mi-au trebuit ani să-mi revin. Am avut nevoie de toate resursele mele morale ca să pot rămâne în viață.

E ca după ce pierzi o mare iubire sau după ce ți-a murit cineva foarte drag. Acum mulți ani, la terminarea trilogiei, i-am spus unui prieten (spontan și surprinzător pentru mine, căci nu sunt genul de om care face confesiuni): „Acum știu de ce se alcoolizează și se sinucid scriitorii“. În plus, „cartografierea“ de care vorbiți nu poate fi nici ea eternă. Nici mintea, nici viața mea nu sunt spații nelimitate.

Ce (mă) voi face când până și cel mai îndepărtat colț al lor va fi cartografiat? Am vorbit cândva despre un maestru al tatuajului care-și acoperea de desene propria piele. Ce-avea să facă în momentul când fiecare milimetru avea să fie deja tatuat? De unde să ia încă o piele? Iată una dintre spaimele care mă bântuie zi și noapte. Ce mă fac dacă nu mai pot să scriu, când știu prea bine că fără să scriu nu pot trăi?

La 17 ani, ați scris prima filă dintr-un jurnal pe care îl continuați și astăzi. În liceu, erați deja „obsedat“ de literatură. O obsesie despre care, ani mai târziu, povesteați că v-a adus, în adolescență, suferință și singurătate. Totuși, definiți singurătatea ca pe acel lucru din care vă hrăniți ca scriitor. Cât de singur se simte acum Mircea Cărtărescu? V-ați „împăcat“ cu singurătatea dvs.?

Aparent, și într-un anume sens, nu sunt un om singur. De fapt, aparența mea și nepotrivirea mea cu stereotipurile despre cum trebuie să fie un scriitor sau un artist au fost mereu o sursă de suspiciune pentru cei din jurul meu. De când eram un foarte tânăr poet mi se zicea: „Tu n-ai nimic de poet, nu semeni a poet“. Nici azi nu semăn a scriitor.

Scriitorii tipici sunt boemi, cum eu n-am fost niciodată. Sunt plini de strălucire, pe când eu am fost mereu timid și retras. Am trăit liniștit, am încercat să fac, responsabil, tot ce trebuie să facă un om adevărat.

Viața mea de artist e-n interior și n-o las să străbată decât în scrisul meu. Singurătatea mea, aceeași dintotdeauna, e interioară, acolo unde sunt doar eu cu mine, și uneori nici măcar cu mine. Am avut întotdeauna familie, copii, prieteni literari. Dar, cum scriam undeva, „mă simt singur cu tot cu ei“, ca și când aș aluneca pe-o banchiză de gheață, cu tot cu ei, în noaptea fără sfârșit.

Azi îmi dau din ce în ce mai mult seama că singurătatea a fost sentimentul central al vieții și-al scrisului meu, că ea e de fapt mesajul meu, pe care scrisul meu îl transmite. Poate că acele pagini cu un singur cuvânt, „Ajutor!“, repetat de sute de ori, din „Solenoid“ sunt miezul de frig și singurătate a tot ce-am scris vreodată. Altfel, le sunt infinit recunoscător celor ce mă iubesc și pe care-i iubesc, fiindcă mă îndepărtează din când în când de acel miez teribil. 

Citiți interviul integral pe newsweek.ro accesând linkul de mai jos.