1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Mituri false şi fundături politice

Horaţiu Pepine8 ianuarie 2014

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este ca lupta politică din 2014 să devină o confruntare simbolică Năstase-Băsescu.

https://p.dw.com/p/1An0x
Adrian Năstase
Adrian NăstaseImagine: Reuters

Cazul Năstase a produs o vizibilă stânjeneală în tabăra liberală. Pe de o parte, militanţii PNL nu au niciun inters să celebreze condamnarea lui Năstase, căci ”sărbătoarea” aduce beneficii exclusiv taberei prezidenţiale, dar pe de alta nici nu doresc să participe la victimizarea fostului premier. Liberalii au memoria anilor când, după ezitarea ciudată prezidată de Valeriu Stoica (care iniţiase un acord de colaborare cu guvernul Năstase), se constituiseră într-un partid de opoziţie. E adevărat şi faptul că, din diverse pricini, PNL nu întreţinea cu PSD aceleaşi raporturi de exterminare politică în care se găseau PSD şi PD-ul lui Traian Băsescu, dar încetul cu încetul ridicaseră tonul şi se prezentaseră ca alternativă la guvernare.

Nu se poate uita nici faptul că premierul Călin Popescu Tăriceanu a fost şeful guvernului care a asumat răspunderea pentru reforma Justiţiei elaborată de Monica Macovei. Chiar dacă relaţiile din sânul Cabinetului s-au deteriorat rapid, faptul asumării politice a unei reforme menite să dezmintă întreaga construcţie judiciară organizată de Adrian Năstase rămâne în istoria partidului. Impresia creată atunci a fost că liberalii acordau o importanţă mai mare legilor de restituire a proprietăţii şi că Traian Băsescu şi Monica Macovei insistau pe tema justiţiei. Rezultatul a fost un compromis prin cumularea tuturor preocupărilor într-un pachet legislativ foarte stufos. Dar fapt este că PNL a asumat legile reformei care au creat condiţiile condamnării lui Adrian Năstase. Iar în 2005 nimeni nu vedea în fostul premier o victimă, ci dimpotrivă un om care continua să exercite o mare influenţă în viaţa politică, inclusiv prin anumiţi judecători de la Curtea Constituţională.

Aşadar memoria instituţională a partidului interzice acum liberalilor să se asocieze lamentaţiilor PSD. De aici pot apărea însă consecinţe până nu demult greu previzibile. Dacă liderul PSD Victor Ponta îşi va construi campaniile din 2014 pe tema revizuirii fie şi simbolice a sentinţei de condamnare a lui Adrian Năstase, dacă va continua să opună lui Băsescu figura unui Năstase reciclat în personaj pozitiv, atunci îi va obliga pe liberali să ia o distanţă tot mai mare. Nu va trebui ca social-democraţii să provoace voluntar ruperea alianţei, va fi suficient ca premierul să se prezinte pe sine ca executor testamentar al lui Adrian Năstase. Memoria publică este scurtă, dar dacă Năstase va fi proiectat ca figură simbolică a injustiţiei, ca emblemă a patriotismului tragic în chipul voievozilor martiri, atunci trecutul va fi automat resuscitat, producând noi şi noi evocări ale unei guvernări care adusese societatea la exasparare. Orice nouă evocare a anilor 2000-2004 va lărgi distanţa dintre PNL şi PSD.

Se înţelege că nu va fi întotdeauna nici în beneficiul taberei prezidenţiale, căci justiţiarii inflexibili vor fi ajutaţi să recunoască în camaradul lor de arme, Cristian Diaconescu, pe ministrul Justiţiei din cabinetul Năstase care încheiase negocierile de aderare cu semnul alarmei maxime pe capitolul ”Justiţie”. Faptul că tocmai ministrul Justiţiei din guvernul Năstase se află în grupul radical de la Mişcarea Populară, şi nu - de exemplu- ministrul de finanţe care s-a bucurat inclusiv de preţuirea opozanţilor, spune ceva despre natura asocierilor din politica românească. În orice caz e clar că tema Năstase e o fundătură, cu iz neplăcut.

Cel mai rău lucru care se poate întâmpla este ca lupta politică din 2014 să devină o confruntare simbolică Năstase-Băsescu. În primul rând ar fi o neproductivă întoarcere într-un trecut epuizat, mult mai bolnavă decât cea din 2009, atunci când asistasem la bătălia stranie dintre „comunişti” şi „anticomunişti”. În al doilea rând, ar fi o fugă într-un imaginar pervers şi o nouă probă a unei dramatice neputinţe de a înfrunta fără subterfugii problemele realităţii.