Norocul românilor

Că ţara a ajuns campiona Europei la analfabetism şi mortalitate infantilă se ştia mai demult. Astfel de informaţii se refulează însă rapid, pentru că adevărurile cele mai cumplite dor insuportabil, când nu se întrevede mai nimic în stare să amelioreze realitatea. Daniel Gorgonaru le amintea zilele trecute, în Adevărul, atrăgând atenţia, în mod salutar, pentru că altfel n-ar putea fi combătute, asupra acestor două dezastre româneşti.

Care, evident, sunt strâns corelate, nu numai din cauza stării deplorabile a pediatriei româneşti şi a spitalelor din ţară, ci şi pentru că, prea puţin alfabetizate şi educate, multe mame habar n-au ce înseamnă igienă sau o alimentaţie adecvată pentru sugari şi copii. Circumstanţă agravantă, pe cei cu pâinea şi cuţitul toate acestea nu-i preocupă mai deloc. Altfel ar fi transformat contracararea analfabetismului în prioritate naţională.

Dar ţara nici manuale nu are, la câteva săptămâni înainte să înceapă şcoala, de vreme ce Curtea Constituţională s-a învrednicit să invalideze strâmba lege PSD-istă a lui Pop-genunche-Liviu-Marian. Haosul din domeniu e altceva decât pare. Nu e o brambureală simplă, ci pare, mai degrabă, consecinţa firească a revoluţiei antimeritocratice declanşate de principalul partid guvernamental, un PCR vădit revenit, în ciuda retoricii sale naţionaliste, la propriile rădăcini antinaţionale.

Dar cum se îmbucă toate acestea cu stropşelile patriotic-antiglobaliste ale coaliţiei PSD-ALDE? Şi ce îi preocupă pe mai-marii regimului Dragnea dacă nu binele românilor? Ultranaţionalismul şi extremismele din familia lui, fie de factură nazistă, fie de sorginte stalinistă vin, legic, la pachet cu trădări de neam şi ţară.

Hitler, bunăoară, cum aminteşte excelentul analist şi istoric al epocii sale, Sebastian Haffner, ar fi vrut să moară de gât cu Germania, de vreme ce nutrea convingerea că nemţii nu merită să supravieţuiască dacă nu sunt în stare să câştige războiul mondial.

Or, declanşată de Hitler, această conflagraţie devenise imposibil de câştigat pentru nazişti din clipa în care, la sfârşitul anului 1941, şeful totalitar al Reichului comisese aberaţia militară de a declara război Statelor Unite. Şi, deşi dictatorul german se pricepea la chestiuni militare, în final de război, când, spre a se apăra de ruşi avea nevoie de toate resursele, subţiate grav de insistenţa de a continua exterminarea evreilor, Hitler a declanşat o ultimă şi disperată contraofensivă.

Dar nu contra armatei roşii, de care populaţia civilă germană fugea, deznădăjduită. Ci pe cea din Ardeni, împotriva trupelor anglo-americane, a căror venire nemţii, cu ţara în ruine şi oraşele şi satele pustiite de bombardamente şi dictatură, o aşteptau cu o disperare egală celei care avea să cotropească ulterior sufletele românilor comunizaţi. 

De ce şi-a îndreptat Hitler ultimele două armate de tancuri împotriva americanilor? De ce nu împotriva a ceea ce compatrioţii săi consideau a fi calamitatea armatei roşii, spre a-i frâna pe dezlănţuiţii militari sovietici, dedaţi furtului, jafului şi violurilor în masă, care au sfârşit prin a demoraliza şi ce mai rămăsese nebulversat din poporul german? Şi de ce, spre final, a dat şi confirmat ordinul de deportare internă a civililor germani, insistând asupra lui, deşi ştia că le cerea moartea?

România actuală e departe de Germania nazistă. PSD nu e partidul nazist. Iar Liviu Dragnea, care a pus pe picioare o cleptocraţie, nu poate fi echivalat cu Hitler în faza finală a regimului nazist. Dar ascensiunea liderului infractor al PSD şi menţinerea sa la putere amintesc în multe privinţe de teatrul epic al lui Bertolt Brecht şi de personajul său, Arturo Ui, care ar fi ”putut fi oprit” la timp. Dar n-a fost, cum bine ştiu actorii şi regizorii care l-au jucat pe Brecht.

Simţind pericolul în care se află ţara din cauza corupţiei la nivel înalt, unii dintre cei mai buni şi patrioţi oameni de teatru din România au părăsit miercuri seara scena, pentru a se alătura, pe străzile capitalei, compatrioţilor lor protestatari şi campaniei #FaraPenali.

Împreună cu maestrul Victor Rebengiuc, cu Oana Pellea şi Marius Manole, iniţiativa civică #FaraPenali, susţinută de USR, încearcă să strângă 200.000 de semnături pentru expedierea în Parlament a unui proiect de revizuire a Constituţiei. Odată adoptat, ar exclude pe viitor alegerea unor infractori la scrutine locale, parlamentare şi prezidenţiale.

Inutil de subliniat că demersul, de toată lauda, exprimă dragostea de ţară, întrucât contribuie la conştientizarea naţiunii, chiar dacă actuala majoritate parlamentară n-ar adopta în veci, voluntar, un asemenea proiect şi benefic şi salutar. Căci mai-marii regimului au alte treburi. Sunt ocupaţi până peste cap, de pildă, cu tentativa antinaţională a blocării joncţiunii românilor din ţară şi străinătate la protestul pro-democratic preconizat să aibă loc în Piaţa Victoriei, la 10 august.

Pe care Primăria Gabrielei Firea a refuzat să-l autorizeze. În fine, au de lucru mult, între altele, nu numai la salvarea penalilor de gratii, ci şi la şicanarea, la fel de nepatriotică, a celor care încearcă să-i tragă la răspundere penală pe marii corupţi. A unor procurori  cu adevărat independenţi, ca Alexandra Lăncrănjan, care a instrumentat dosarul Belina.

Vina magistratului care alimentează coşmarurile şi obsesiile penitenciare ale lui Dragnea? A avut curajul de a desfiinţa aberaţia slugii sale de la ministerul justiţiei, arătând cum se pedepseşte în Germania abuzul în serviciu, a cărui existenţă o negase, în răspăr cu adevărul, Tudorel Toader. 

Ce noroc că mai există în România cei câţiva ziarişti care stăruie să spună adevărul. Ori actori ca Oana Pellea şi Victor Rebengiuc. Şi, last but not least, jurişti integri şi competenţi, precum eminenta judecătoare CCR, Livia Stanciu, Alexandra Lăncrănjan, procurorul general, Lazăr, ex-şefa DNA, Kövesi, ori Camelia Bogdan, judecătoarea care a binemeritat de la români şi de la statul de drept, condamnându-l pe Dan Voiculescu.