O imitaţie nereuşită a Vestului

Prima observaţie care poate fi făcută după primele schimburi de replici este că asistăm la două concepţii complet diferite cu privire la împărţirea administrativă a teritorului. Una, care pare a fi împărtăşită în bună măsură de preşedintele Traian Băsescu, este că divizarea teritoriului este mai curând o operaţiune convenţională. Partizanii unei împărţiri rapide şi fără prea multe analize par să fie dominaţi de sentimentul recent al omului desprins de orice determinare teritorială, a omului mobil, emigrant sau imigrant sau în orice caz lipsit de ataşamente foarte puternice faţă de un spaţiu geografic anumit. E un sentiment tipic vieţii urbane şi a marilor metropole. Dar nu întotdeauna a fost aşa.

Morfologia culturii de tipul celei cultivate de O. Spengler, bunăoară, sau de Lucian Blaga în cultura română la începutul secolului trecut se întemeiază tocmai pe ipoteza unui puternic determinism geografic, care are ca pandant sentimentul unei puternice legături a colectivităţilor cu un anumit spaţiu fizic. Era un lucru firesc într-o epocă care mai păstra încă sentimentul tradiţional al legăturilor cu ţara natală sau, altfel spus, sentimentul profund al “autohtoniei”. Oamenii nu se credeau la propriu “născuţi din acel pământ”, dar nu îşi puteau imagina viaţa decât în cadrele acestuia.

Aşadar, pe de o parte, sentimentul mobilităţii individuale depline, al lipsei oricărei determinări geografice şi, pe de altă parte, sentimentul autohtoniei, adică al dependenţei de un anumit teritoriu.

Acestea două nu există, desigur, în stare pură. Dar ele definesc două atitudini disctincte: primii nu se interesează prea mult de argumentele după care se defineşte un teritoriu sau altul, considerând tacit că este în bună măsură o simplă convenţie administrativă/politică, ceilalţi doresc să ofere unei “tăieturi” administrative o motivaţie cât mai puternică de natură istorică, geografică, culturală, etnică. Primii ignoră până şi banalizatele studii de impact, pe care le impune regula unei legiferări prudente, ceilalţi transformă aceste studii de impact într-un veritabil fetiş. Unii sunt prin esenţă urbani şi globalişti, ceilalţi mai curând localişti şi rurali.

Cele două atitudini se regăsesc însă şi în sânul comunităţii maghiare, chiar dacă aceasta pare să adopte faţă de reforma preşedintelui o poziţie unitară. Mica lume maghiară pare să fie şi ea frântă în două: unii sunt regresivi şi autentic conservatori, legaţi, altfel spunând, de temeiurile vieţii lor tradiţionale, ceilalţi sunt post-moderni, antifundaţionişti şi promotori ai unui maghiarism „spiritual”. Unii se pronunţă pentru autonomia teritorială, ceilalţi susţin legea autonomiei personale care presupune tocmai absenţa oricărei componente teritoriale. Legea minorităţilor aflată în dispută este tocmai un mod de a oferi maghiarilor şi altora interesaţi o autonomie extra-teritorială. Este mai limpede acum că legea autonomiei culturale s-ar potrivi foarte bine cu o reorganizare administrativă care diluează componenţa etnică, aşa cum a propus preşedintele Traian Băsescu.

În consecinţă, reforma ar trebui să distingă cu mai multă claritate între aceste tendinţe şi să aleagă în cunoştinţă de cauză. În lumea contemporană, ca reacţie la efectele nedorite ale globalizării, s-a produs în multe părţi ale lumii o resuscitare a spiritului local, conservator, dar întemeiat pe o realitate istorică, culturală şi etnică concretă. O regiune europeană, de pildă, nu este o convenţie administrativă adoptată în criză de timp, ci un spaţiu istoric cu o identitate distinctă şi cu o populaţie stabilă. Responsabilii politici de la Bucureşti ar trebui aşadar să fie preveniţi că o regionalizare ca pură convenţie ar risca să nu fie decât o imitaţie nereuşită a Vestului.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz