O lege pentru un singur om

Legea adoptată cu o majoritate consistentă va fi aplicată o singură dată. Abia peste 20 de ani se va mai întîmpla ca alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale să se desfăşoare în acelaşi timp. Dar este puţin probabil ca în 2024 să se întrunească condiţiile politice ca legea să fie din nou invocată. Se poate spune de aceea că legea electorală adoptată marţi de Camera Deputaţilor serveşte interese politice restrînse, care nu au semnificaţie generală.

Opoziţia a anunţat că va înainta o contestaţie la Curtea Constituţională, invocînd incompatibilitatea dintre funcţia prezidenţială şi candidatura pe listele unui partid politic. Problema aceasta nu este nouă şi are deja o istorie. S-a mai întîmplat odată în 1992 aproape acelaşi lucrui. Preşedintele Ion Iliescu îşi prezenta candidatura pentru un al doilea mandat, dar simultan candida la Senat pe listele FDSN în circumscripţia Bucureşti. Au fost atunci depuse patru contestaţii împotriva acestei candidaturi, iar Tribunalul Municipiului Bucureşti a admis trei dintre ele. La recurs însă Curtea Supremă de Justiţie a menţinut candidatura lui Ion Iliescu.

Este interesant pentru istoria politică că în 1992 legea electorală interzicea explicit, la art 5, unei persoane neîncadrate politic să candideze pe listele unui partid. Şi totuşi Curtea Supremă de Justiţie a dat o interpretare favorabilă candidaturii preşedintelui Iliescu. Şi nu va fi singura decizie de aceste fel. Credibilitatea Curţii Supreme de Justiţie a fost serios zdruncinată. Au trecut de atunci 12 ani şi asistăm încă la convulsii ale mecanismului de Justiţie care caută să se emancipeze faţă de puterea politică.

De astă dată preşedintele Iliescu şi PSD au pregătit cu mai multă prudenţă condiţiile necesare candidaturii. Au modificat legea în aşa fel încît aceasta nu doar că nu mai interzice, dar chiar îngăduie explicit ca preşedintele să poată candida ca independent pe listele unui partid sau coaliţii în ultimele 3 luni de mandat.

Cu toate acestea Constituţia a rămas la acest aspect nemodificată şi crează dificultăţi teoretice. Prin Constituţie se interzice unui preşedinte să fie membru al unui partid în timpul mandatului. Dar nu interzice explicit unui preşedinte să candideze pe listele unui partid. Aşadar totul rămîne la nivelul interpretării. În spiritul Constituţiei, preşedintele nu ar putea candida întrucît el este chemat să arbitreze între puterile statului şi sa rămînă imparţial. În litera ei însă candidatura rămîne posibilă.

În realitate toată lumea ştie şi acceptă tacit că această prevedere constituţională este formală şi că nu poate avea efecte reale. Atîta timp cît un preşedinte ajunge în cea mai înaltă funcţie cu sprijinul unei organizaţii politice, el nu se poate disocia de ea decît de faţadă. Şi aşa s-a şi întîmplat timp de 12 ani în România, adică de la alegerile din 1992 şi pînă astăzi.

Problema politicii româneşti este că are deja prea multe lucruri de faţadă. Disocierea preşedintelui de partidul care l-a propulsat în carieră este de faţadă, consultările pentru desemnarea premierului sînt iarăşi de faţadă, iar negocierile pentru formarea cabinetului tind şi ele să intre în aceeaşi categorie. În cazul acesta strict al legii electorale se mai adaugă o agravantă. Este o lege făcută pentru un singur om.