1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Opinie: Cum ar fi câștigat Securitatea Procesul Comunismului

28 iulie 2023

Bătălia pentru găsirea vinovaților în cazul Ursu e un fel de turnesol despre cum ar fi arătat un Proces al Comunismului în România: justiția i-ar fi spălat de păcate pe înalții ofițeri de securitate?

https://p.dw.com/p/4UU2g
Un simbol al Comunismului
Un simbol al Comunismului Imagine: Romain Fellens/dpa/picture alliance

În cazul Ursu, așa s-a întâmplat. Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, torţionarii disidentului, ofițeri în cadrul Direcției a VI-a Cercetări penale din Departamentul Securității Statului, au fost achitaţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În 2019, Curtea de Apel București schimbase încadrarea juridică a securiștilor din infracțiuni contra umanității, în tratamente neomenoase, în așa fel încât criminalii să poată să scape mai ușor, iar procesul a fost oricum tergiversat ani de zile

pentru ca adevărul și metodele josnice ale Securității să nu iasă la iveală și să nu fie pedepsite. Mai mult, judecătorii primei instanțe au explicat în motivarea lor că „opoziţia victimei față de regimul comunist a fost nesemnificativă”, ca și cum ei erau chemați să judece faptele victimei, nu pe ale criminalilor.

Cinismul primei instanțe a fost continuat cu același zel de Instanța Supremă care vrea să demonstreze că nu poate fi vorba în cazul ofițerilor de securitate care l-au bătut până l-au omorât în 1985 pe Gheorghe Ursu de „infracțiuni contra umanității”, așa cum au insistat procurorii, pentru că după 1965 nu s-ar mai fi produs „atrocități împotriva poporului român”, ci doar împotriva dizidentului în cauză. Judecătorii Instanței Supreme decretează că „la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului” și nici că existau mai mulți oameni care făceau opoziție, așa că din punctul lor de vedere „un conflict limitat la câteva persoane determinate” nu se încadrează în definiția „infracțiunii de tratamente neomenoase”. Magistrații susțin că astfel s-ar putea face diferența dintre „infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale”. 

Pe scurt, cei doi torționari sunt achitați, fiindcă faptele lor nu sunt parte a represiunii generale a Securității, care după 1965 n-ar mai fi aruncat în închisoare sau în spitale de psihiatrie mii de oameni. Judecătorii susțin, de altfel, că în această perioadă erau doar cazuri izolate de opoziție, deși doar în ultimii 15 ani ai regimului comunist au fost două mișcări mari: greva minerilor din Valea Jiului și revolta de la Brașov, cu efecte dramatice pentru cei care s-au încumetat să protesteze. Au fost apoi o serie de oponenți care au sfârșit în penitenciare de drept comun, cum s-a întâmplat și cu inginerul Gheorghe Ursu, arestat oficial în 1985 pentru deținere ilegală de valută (echivalentul a circa 50 de dolari), dar de fapt, în urma unei delațiuni: o colegă de birou i-a descoperit jurnalul, iar oamenii Securității i-au făcut o perchiziție acasă și i-au confiscat 61 de caiete cu însemnări. Babu Ursu, cum era cunoscut în lumea culturală a Capitalei, trimisese scrisori la Europa Liberă, scria poezii, iar în însemnările sale se plângea de relele regimului și de prostia liderilor comuniști. Două luni a stat în închisoare inginerul Ursu, din septembrie până în noiembrie 1985, când a murit în urma bătăilor repetate pe care le primea de la colegii de celulă puși să-l terorizeze și de la anchetatorul sau, Pîrvulescu Marin, secondat de Hodis Vasile, ambii ofițeri de securitate. Aceștia l-au schingiuit fiindcă a refuzat să colaboreze și nu a vrut să se dezică de ceea ce scrisese.

În cei 33 de ani de procese lungi și costisitoare, în care fiul dizidentului a investit mulți bani și multă energie, justiția a condamnat doar trei persoane: în 2003 au fost condamnați Tudor Stănică, șeful Direcţiei de Cercetări Penale din Miliţie, şi Mihail Creangă, adjunct al Arestului Miliţiei, cei care le-au ordonat unor deţinuţi să-l ucidă în bătaie pe Ursu, iar în 2000 a fost condamnat la 20 de ani de închisoare Marin Clită, colegul de celulă al inginerului Ursu, pentru uciderea acestuia. Niciunul nu și-a dus condamnarea la bun sfârșit, ca și cum viețile lor erau mai prețioase decât cea pe care o sacrificaseră.

O parte a sistemului așa gândește. Acea parte care s-a opus cu o consecvență bolnăvicioasă condamnării celor vinovați de crime în perioada regimului comunist, așa cum s-a opus până acum condamnărilor în Dosarul Revoluției. Persistă încă în România un fel de a gândi și de a regla lucrurile după modele reziduale rămase din perioada comunistă: o practică de apărare a celor care au servit vechiul sistem, devenită ritual, și o mentalitate de prizonier în vechiul regim, perpetuată de unii judecători care cred că adevărul lor juridic este deasupra adevărului istoric, chiar și atunci când cele două se suprapun prin multe dovezi. Cazul Ursu demonstrează cum ar fi fost tratate victimele și călăii lor într-un Proces al Comunismului: Securitatea ar fi câștigat procesul.

Sabina Fati
Sabina Fati Sabina Fati scrie pentru DW din 2020.