Păpuşa lui Putin

Că preşedintele „unei puteri regionale”, după cum, cu o doză apreciabilă de suficienţă, l-a calificat Barack Obama pe Vladimir Putin, a devenit arbitrul omniprezent al alegerilor americane, nu e lesne de înţeles.

Cert e că, în ultima confruntare televizată directă dintre principalii candidaţi la preşedinţia SUA, ambii şi-au reproşat statutul de marionetă a liderului de la Kremlin. Că au făcut-o pe un ton ultragiat şi infantil de copii uşor tembeli, dar foarte certăreţi, reprezintă un fenomen cu totul nou pentru o campanie prezidenţială americană parvenită în stadiul ei final.

Nu e singura noutate îngrijorătoare. Când se va scrie istoria obiectivă a acestei campanii electorale americane, una care, de vreme ce în joc e superputerea, priveşte îndeaproape întregul mapamond, la capitolul ineditelor şi premierelor va figura şi rolul ieşit din comun distribuit în ea, peste ocean, omului forte de la Moscova. Fiindcă de la tătuca popoarelor încoace e sigur că nici un lider de la Kremlin n-a mai influenţat atât de puternic campania electorală americană precum agresivul emul rus actual al lui Stalin, cel vinovat în mod direct de o abundenţă de crime de război în Siria, dacă nu şi-n Ucraina.

Oficialităţile americane din subordinea lui Barack Obama sunt convinse că guvernul preşedintelui rus se află şi îndărătul operaţiunii de interceptare ilegală a mesajelor din poşta electronică a Comitetului Naţional Democrat, care sprijină candidatura democratei Clinton. Manevra vizase divulgarea strategiei democrate privindu-l pe Donald Trump şi ar fi avut, conform înţelepciunii convenţionale, scopul de a-i oferi candidatului republican, altminteri aparent perdant din start, o şansă de a o înfrânge totuşi pe Clinton.

Atâta doar că, exersaţi în a demoniza orice atac la adresa corectitudinii politice şi de a-i izola eficient pe criticii ei, nu puţini formatori de opinie s-au mobilizat exemplar. Au aplicat ireproşabil, în această fază finală, tactica stângii susţinând-o pe Clinton, de a transforma strachina demagogiei rasiste, xenofobe şi misogine în care a călcat în repetate rânduri Trump, în unicul subiect al discuţiei. 

Această tendinţă, implicând obstinate eforturi de obturare a lungului şir de abuzuri, neglijenţe, greşeli şi posibile delicte penale de care s-a făcut vinovată Clinton în îndelungata ei carieră politică, a continuat cu nediminuat succes şi în urma confruntării televizate finale. Deşi abordase varii subiecte de mare pondere, discuţia s-a văzut redusă arbitrar, în mare parte a presei apusene, la un singur punct „crucial” al îndelungatei dezbateri. Şi-anume, la declaraţia candidatului republican că nu e sigur că, dacă va fi înfrânt, se va recunoaşte învins.

Şi această afirmaţie va modifica în chip deprimant istoria luptei pentru Casa Albă, completând capitolul noutăţilor absolute ale campaniilor electorale americane. E vorba, cert, de o premieră tristă, de vreme ce, timp de veacuri marcate de excelenţa incontestabilă a democraţiei de peste ocean, niciun candidat la şefia statului american n-a ajuns vreodată să se îndoiască de legitimitatea democratică a scrutinului pentru care a luptat.

Punerea ei în discuţie l-ar „descalifica definitiv pe Trump”, oferindu-i adversarei sale victoria pe tavă, au exultat, în replică, exponenţii stângii americane, susţinătorii lui Clinton şi aproape întreaga presă europeană.

Lucrurile nu sunt însă chiar aşa de simple. Ca reprezentantă a establishmentului politic american, Hillary Clinton e vinovată nu cu vorba, ca Trump, ci, mult mai grav, cu fapta. Poartă ea culpa indiferenţei şi incompetenţei soldate cu moartea lesne evitabilă a unor diplomaţi americani în oraşul libian Bengazi? De bună seamă.

Dar Clinton nu e, în plus, doar complice la articularea unui catastrofale politici externe americane. Una, care, deşi axată pe Asia, a produs mai nou, după cataclismul din Orientul Apropiat şi Mijlociu, şi tranziţia oficială a statului filipinez, cu arme şi bagaje, din tabăra democraţiilor şi alianţelor prooccidentale, în cea a puterilor dictatoriale de felul Chinei comuniste.

Culpa ei, din nefericire e, din unghiul legislaţiei americane, încă şi mai gravă. Căci le-a ordonat colaboratorilor ei să şteargă ilegal zeci de mii email-uri spre a împiedica investigarea ei penală. Iar autorităţile, din care a făcut ea însăşi parte, i-au făcut pe plac preşedintelui Obama, hotărând, în flagrant dispreţ faţă de uzanţe ce reclamă imperativ urmărirea penală a delincvenţilor prezumtivi, să ştampileze în mod obraznic dosarul Clinton cu un NUP extrem de dubios.     

În context, contează mai puţin probele acuzelor la adresa candidatei democrate şi a oficialităţilor care o susţin. De o importanţă enormă e suspiciunea însăşi. Iar bănuiala care a început să planeze asupra calităţii democraţiei americane, discreditând-o plenar, ca şi cum America ar fi devenit realmente, peste noapte, o republică bananieră nu e absurdă. În mod paradoxal, această suspiciune, deopotrivă justificată, de o presă excesiv de necritică la adresa candidatei democrate, dar şi ticălos promovată de propaganda rusă, înlesneşte misiunea lui Trump. Care, după cum observa Neue Zürcher Zeitung, se zugrăveşte ca lider al unei legitime revoluţii anti-sistem, în drept nu doar să-şi osândească adversarii ca ignoranţi, ori delincvenţi de drept comun, complici la o conspiraţie politică şi hotărâţi să bage în pământ viitorul Americii. Ci şi ca prezumtiv salvator al veritabilei democraţii americane.

La acest salvaţionism implicit şi explicit, reluând, la alt nivel, mesianismul lui Barack Obama, elita apuseană de stânga n-a mai găsit nicio ripostă adecvată. Decredibilizarea lui Trump pare, tactic eficientă. Dar e uşor de transformat în bumerang. Căci, rasişti, antisemiţi ori needucaţi cum sunt în mare parte, susţinătorii republicanului îi vor replica automat prin conspiraţionisme ridicole, dar şi prin descalificarea rivalei şi a democraţiei, întemeindu-şi contraatacul pe deplorabila prestaţie a unei prese în mare parte realmente mascat partizane, ori incompetente. Vor înfiera deci nu doar dezinformarea şi propaganda, ci însuşi "sistemul". În speţă, după cum notează FAZ, „massmedia coruptă, manipularea votului şi alte intrigi ale elitei”.

În aceste condiţii nici sondajele de opinie nu ajută. Deşi o favorizează masiv pe ea, s-ar putea dovedi la fel de înşelătoare ca alte studii de acest fel, efectuate în campanii vesteuropene soldate cu neprevăzute şi, aparent, impredictibile succese populiste. În plus, triumfalismul lor i-ar putea demobiliza, în ziua scrutinului, pe alegătorii democraţi, după cum, justificat, se teme un comentator elveţian.

Toate acestea agravează polarizarea americană şi amplifică riscul unor turbulenţe postelectorale serioase. În ecou la discreditarea şi, poate, demontarea democraţiei americane, işi freacă mâinile de dictator, întărite de un deceniu de inadvertenţe politice şi diplomatice, de laşitate şi împăciuitorism marca Obama-Clinton, însuşi păpuşarul Putin. Şi, la distanţă de o sfoară, marionetele sale.

Petre M.Iancu