Pe ce muzică va dansa România la Lisabona?

Rusia va fi vedeta principală a reuniunii de la Lisabona. Cine şi-ar fi putut închipui în urmă cu doi ani, atunci când tancurile ruseşti traduceau Georgiei ce înseamnă NATO, că Moscova va fi aşteptată de către aliaţi cu braţele deschise?

În niciun caz preşedintele Traian Băsescu, a cărui politică externă s-a construit multă vreme în jurul unei retorici dure la adresa Moscovei şi care se trezeşte astăzi într-o poziţie antagonică cu cea a marelui aliat american.

Căci, după ce a resetat relaţiile Washington-ului cu Moscova, preşedintele Barack Obama doreşte să extinde această resetare şi asupra relaţiei NATO-Rusia.

Deşi inconsistentă din punct de vedere militar, Germania joacă un rol din ce în ce mai important în cadrul NATO. Este statul cel mai apropiat de fiecare adversar în diferitele meciuri ireductibile ale geopoliticii europene.

Germania este negociatorul de elecţie prin care Statele Unite încearcă să convingă Parisul că dezarmarea nucleară trebuie să continue, cedând prim-planul scutului antirachetă. Germania este mediatorul în dificila relaţie dintre statele est-europene, care nu privesc deloc cu ochi buni apropierea Moscovei de NATO.

Şi tot Germania este principalul regizor al dezgheţării relaţiilor ruso-nord-atlantice, proces început în urmă cu doi ani, în perioada furtunoasei întâlniri la Soci între cancelarul Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitri Medvedev.

România este prinsă pe picior greşit de apariţia noului arbitru de la Lisabona. Franţa, tradiţionalul aliat al Bucureştiului, îşi continuă traiectul de copil rebel al NATO. Fiind un izvor de probleme, nu de soluţii, vocea francezilor nu poate ajuta Bucureştiul.

Peste ocean, Statele Unite nu mai cântă muzica pe care românii doresc să o audă şi nimic nu este de făcut în această privinţă. La Lisabona, americanii, ruşii şi germanii îşi vor da ghionturi prieteneşti pe sub mese, în timp ce statele estice vor privi bosumflate dintr-un colţ.

Obiectivul României vizează occidentalizarea Republicii Moldova şi dizolvarea conflictului transnistrean. Atât timp cât negocierile Rusia-NATO vor continua, problema transnistreană va fi folosită ca fisă pe masa de joc. În momentul unui acord, subiectul Transnistriei va dispărea din scena publică. Nu depinde de Bucureşti dacă acesta va fi sau nu parte a compromisului final.

Dar până în prezent, România este singurul jucător care a trecut la fapte: semnarea tratatului de frontieră cu Republica Moldova, dar şi, conform declaraţiei preşedintelui Băsescu, renunţarea la pretenţia de a se implica cu trupe în forţele de securitate europene care ar trebui să-i înlocuiască la Tiraspol pe ruşi.

Deocamdată însă, Moscova oferă doar cuvinte, nici acelea prea binevoitoare. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a descris clar zilele trecute catastrofa care ar lovi regiunea dacă ruşii vor pleca.

Apelul hotărât al Berlinului la retragerea ruşilor din regiune apare în prezent ca o simplă manevră de negociere. Cât despre Statele Unite, interesele lor vizează alte orizonturi.

În orchestra NATO, cei mai puternici cântă partitura propriilor interese iar ceilalţi aleg doar muzica pe care să danseze. La Lisabona, România nu va dansa fado, ci NATO, chiar dacă-i va plăcea sau nu. Emoţiile noastre vin şi din altă parte. Va mai exista un bal la care să dansăm?

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Ovidiu Suciu