Pericolul islamismului cu aparenţă democratică

Cea din Republica Federală se ocupă şi de drama unui cetăţean german, despre care mulţi presupun că ar fi fost închis pe nedrept într-un ospiciu bavarez, timp de mai bine de şapte ani.

Elveţianul Neue Zuercher Zeitung publică un comentariu, semnat de Cyrill Stieger, care scoate în evidenţă mobilul politic al condamnărilor de generali turci în procesul Ergenekon. Verdictele pronunţate în acest proces constituie „expresia schimbării raporturilor de forţe în Turcia. Timp de decenii armata a părut să fie intangibilă…Guvernul islamist-conservator al premierului Erdogan a reuşit să schimbe această stare de lucruri...”

Ceea ce, iniţial, a părut a fi salutar. Dar apoi „cercul suspecţilor s-a lărgit din ce în ce mai mult. Au fost arestaţi şi ziarişti care au criticat puterea, oameni de afaceri sau avocaţi. Iar modul de a proceda al noii puteri nu e mai scrupulos decât al kemaliştilor care, tot cu ajutorul justiţiei, au încercat (în 2008) să interzică partidul islamist al lui Erdogan”.

Dată fiind „duritatea afişată de regimul Erdogan faţă de recenta mişcare de protest”, se impune o concluzie. „Acuzele potrivit cărora procesul Ergenekon a fost utilizat nu atât pentru a se clarifica dedesubturile unei tentative de puci cât pentru a se elimina din joc adversari politici au devenit credibile”, consideră acelaşi comentator elveţian.

Şi ziarul turcesc Radikal din Istanbul condamnă nu doar durata fără precedent, de 5 ani, a interminabilului proces, ci şi încălcarea de către autorităţi a drepturilor inculpaţilor. Iar ziarul olandez Trouw deplânge transformarea unui premier islamist „democratic ales”, precum Recep Tayyip Erdogan, într-un tiran „care-şi conduce de unul singur poporul, îi impune voinţa sa şi nu admite nici o altă părere”.

Că nu e de glumit cu islamismul, chiar şi atunci când organizează alegeri libere şi se dă democratic, reiese şi dintr-un editorial publicat de ziarul berlinez Die Welt sub semnătura lordului Weidenfeld. „Deşi armata egipteană ar fi trebuit să-i fie loială primului preşedinte egiptean ales liber, Mohamed Morsi s-a dovedit nu doar un lider incapabil, ci şi un precursor conştient al unei dictaturi fanatice, islamiste, şi un aliat al grupării teroriste Hamas…” scrie parlamentarul, ziaristul şi editorul britanic.

„Argumentul potrivit căruia preşedintele ales împinge ţara în prăpastie, către deposedarea de drepturi a femeilor, creştinilor şi liberalilor, a justificat moral atitudinea armatei, legitimând intervenţia ei întru zăgăzuirea haosului şi terorii”, mai scrie autorul.

Care scoate în evidenţă şi modul în care ar trebui să se comporte occidentul. Vestului i se recomandă ca, pus în faţa alternativei regim militar sau dictatură islamistă, să aleagă răul cel mai mic, în speţă pe primul. Fiindcă dependenţa generalilor egipteni de ajutorul american îi determină pe militarii de la Cairo să fie net mai dispuşi la concesii decât islamiştii.

Spre a-şi ilustra teza, gânditorul britanic evocă binefacerile posibile ale unei ipotetice debarcări a lui Hitler de către militarii germani în 1934.