Piaţa Universităţii şi Uniunea Europeană

"Piaţa Universităţii” a fost prima şi cea mai viguroasă reacţie a societăţii civile împotriva practicilor totalitare post-comuniste. Cu toate că manifestanţii erau simpatizanţi ai partidelor istorice reînfiinţate, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, ei au dorit să delimiteze clar propria manifestaţie de punctele de vedere partinice. Guvernul de atunci temîndu-se ca nu cumva manifestaţia să se răspîndească, prin contagiune, în toată ţara, a ordonat televiziunii, pe care o controla integral, să nu difuzeze imagini din Piaţa Universităţii şi, în plus, să-i discrediteze pe manifestanţi cu informaţii trucate. Tactica a reuşit, cea mai mare parte a opiniei publice condamnînd pe atunci manifestaţia din Bucureşti.

Mistificarea pusă la cale de puterea politică a lăsat urme adînci şi greu de vindecat, dar cu toate acestea manifestaţia a avut o posteritate semnificativă. Ea a fost unul dintre puţinele repere interne la care s-au raportat, în mod firesc, evoluţiile democratice din România. Proclamaţia de la Timişoara şi Piaţa Universităţii au fost etalonul cu care au fost mereu şi sînt şi astăzi măsurate aproximaţiile realizate în democratizarea societăţii româneşti. Dacă în exterior există Europa cu modelul ei prestigios, dacă, tehnic vorbind, există rapoartele anuale ale Comisiei Europene, în interior românii se raportează la Timişoara şi la Piaţa Universităţii.

Iată un exemplu de reţinut: unul dintre liderii Alianţei de opoziţie care a cîştigat acum, la 6 iunie, alegerile municipale în Bucureşti dar şi în Consiliile judeţene, Teodor Stolojan, a declarat ziarului Cotidianul, că Piaţa Universităţii a avut o valoare politică excepţională şi că dacă revendicările de atunci ar fi fost împlinite situaţia României ar fi fost astăzi mai bună. El s-a referit la legea lustraţiei, rezumată în Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi care cerea îndepărtarea securiştilor şi activiştilor de partid din viaţa politică a ţării. Teodor Stolojan, care pe vremea manifestaţiei făcea parte din aparatul guvernamental a sugerat că nu i-a înţeles pe atunci semnificaţia. Abia experienţa a 14 ani de derută politica şi de corupţie generalizată l-a convins pe Teodor Stolojan că ar fi fost mult mai bine pentru România să-şi fi debarcat comuniştii din fruntea statului în 1990.

Declaraţia aceasta este simptomatică. Ea arată cît de mult şi în ce sens a evoluat societatea românească şi laolaltă cu ea liderii politici. Este adevărat că făcută acum o asemenea declaraţie nu angajează la nimic şi că este prea colorată de efuziunea victoriei în alegerile locale împotriva PSD, în care multă lume continuă să-i vadă pe foştii comunişti. Este la fel de adevărat însă că foştii comunişti şi securişti se regăsesc şi în partidele de opoziţie, aşa încît Punctul 8 este în realitate inaplicabil şi invocarea lui pare un pur exerciţiu retoric.

Cu toate acestea se poate întrevedea de pe acum că, încetul cu încetul, Manifestaţia din Piaţa Universităţii şi Proclamaţia de la Timişoara vor ieşi din marginalitatea lor şi vor deveni adevăruri canonice ale unei societăţi româneşti intrate în Uniunea Europeană. Mistificările îşi vor pierde puterea şi va fi mai clar pentru toată lumea că revendicările de atunci coincideau cu proiectul european de astăzi.