Politică şi petrol

Lectura textelor semnate de Michael Stürmer incită şi trebuie să mărturtisesc că deschizînd paginile cotidianului DIE WELT , am un sentiment de frustrare atunci cînd le înregistrez absenţa. Michael Stürmer este unul din puţinii jurnalişti care au darul să-şi îndemne cititorul la a duce mai departe cîteva din raţionamentele făcute despre starea lumii – acesta fiind genericul sub care ziarul berlinez îi publică însemnările. Azi, despre geopolitica petrolului.

Nu constituie pentru nimeni un secret că acapararea unor resurse de materii prime ( implicit de noi teritorii) a fost în istoria omenirii dintotdeauna un motiv de expediţii şi războaie. Filozoful german la modă Peter Sloterdeijk , într-una din recentele sale cărţi, investiga interstiţiile capitalismului. El compara investiţiile cu finanţarea unor expediţii iar spiritul întreprinzător cu o aventură cu final deschis. Chestiunea războaielor nu era abordată. Deşi tema articolului său trezeşte astfel de asociaţii, Michael Stürmer nu porneşte de la reflecţiile filozofului german, parţial confirmate de realitate, ci de la prognozele şi recomandările pe care National Petroleum Council din Statele Unite le face pe parcursul a 646 de pagini. Înscenarea este dramatică dar ea nu aparţine redactorilor raportului ci realităţii .

Vara superfierbinte, jugulările survenite pe glob în livrările de ţiţei, limitele autoimpuse de OPEC, preţurile exorbitante ale barilului de ţiţei – putînd ajunge pînă la 95 de dolari - sunt premizele unei radicale modificări de situaţie. Pe scurt, din perspectivă energetică, lumea nu va mai fi cum a fost iar indolenţa fără menajamente pentru restul lumii, pe care America a practicat-o pînă acum în materie de consum energetic, va lua şi ea sfîrşit. Germania va trebui să-şi ia rămas bun de la iluziile sale în materie de energie sau, ceea ce ar fi şi mai grav, de la bunăstare şi pace socială. Raportul comisiei americane nu mai are nimic de-a face cu nonşalanţa preşedintelui Bush exhibată la ultima reuniune G8. Recomandările comisiei sunt radicale: o drastică reducere a consumului de combustibil pentru automobile, un cadru internaţional menit să ţină sub control emanaţiile de bioxid de carbon.

Raportul este întocmit de somităţi în materie, el va declanşa aprige dezbateri în primul rînd în Statele Unite, crede autorul articolului care, pentru a ne face să înţelegem ce ne aşteaptă, ne invită la o incursiune în trecutul apropiat, mai exact de la 1973 încoace , pornind de la relaţia dintre politică şi petrol.

După înfrîngerea suferită în războiul de Jom Kippur, statele arabe au recurs la petrol ca instrument de răzbunare: extracţia de ţiţei a fost diminuată, preţurile au crescut. Proecedura a fost reluată în 1979 cînd Ayatollahul a transformat Iranul în teocraţie. Preţul barilului atinsese la un moment dat 100 de dolari. Au urmat zece ani de recesiune, stagnare şi criză pentru democraţiile occidentale. Uniunea Sovietică, în postura de nouă putere energetică, s-a folosit de petrodolari pentru noi expansiuni. Cînd în 1985 în războiul dintre Irak şi Iran saudiţii au sărit în ajutorul Bagdadului , deschizînd larg robinetele, au stricat socotelile Teheranului; preţul petrolului s-a prăbuşit. Urmările au făcut istorie nu în ultimă instanţă şi prin implozia Imperiului Sovietic.

După 1990 China , Japonia, India au sporit imens cererea, preţurile au explodat. Imperiul de mIjloc nu mai cumpără barili ci întregi concerne şi firme de extracţie din Indonezia pînă în Arabia Saudită din Sudan pînă în ţinuturile canadiene.

Printre ofertanţi, Rusia şi-a reluat rolul de mare putere, Iranul jinduieşte după arma nucleară pentru a-şi apăra rezervele, Chavez vrea să transforme Cuba într-un avanpost în lupta împotriva Americii. Harta geopolitică este trasată de oleoducte şi noi dependenţe.

Si ce se va întîmpla în viitor - se întreabă autorul revenind la raportul american care cu prudenţă, adoptă totuşi un ton optimist. Este foarte posibil ca tocmai catastrofele naturale, modificarea climei terestre sub impactul activităţilor omeneşti să fie cele care să determine o mutaţie scadentă în domeniul consumului şi al politicii energetice. Optimist este şi Michael Stürmer care speră că în cele din urmă Statele Unite, India şi China care pînă acum nu au constituit un exemplu în materie de cumpătare la consum, vor evita calea spre dezastru – pînă nu va fi prea tîrziu.

Ingăduit fie-ne să nu împărtăşim optimismul autorului, fie şi pornind de la cel puţin două premize: nici China, nici India sau oricare alt stat în plin avînt, nu vor renunţa de azi pe mîine la avantajele dezvoltării, de care au avut parte cu mult înaintea lor europenii şi americanii. Apoi, pentru a nu da decît un singur exemplu, cel mai recent din multele aflate la îndemînă, cursa înarmării în lume, accelerată şi prin noile planuri ale Washingtonului de a livra armament unor state din Orientul Apropiat nu pare menită să reducă consumul de carburanţi fosili . Dimpotrivă.