Preşedintele şi euro-regiunile

Preşedintele a vorbit despre redefinirea regiunilor de dezvoltare la deschiderea unei şcoli de vară pentru tineret şi a argumentat că “preşedintii de consilii judeţene care participă la conducerea euro-regiunilor au interese politice sau electorale diferite, conducînd la un management greoi”. “Actuala organizare administrativă împiedică dezvoltarea economică, a mai spus Traian Băsescu, iar soluţia ar fi aceste 9-12 regiuni pentru ca programele regionale ale UE să fie uşor asimilate”.

Ca din întîmplare, şi într-un context lipsit de vizibilitate, Preşedintele reia un subiect de importanţă vitală pentru evoluţia europeană a României. El repune de fapt în discuţie o temă mai veche şi cu o carieră accidentată în România.

Împărţirea ţării în 7 regiuni, care există numai pe hărţile din ministere, dar nu şi în realitatea admnistrativă, datează din 1999, atunci cînd UE a deschis negocierile de aderare cu România. Guvernul de atunci a imaginat şi un mecanism complicat prin care să fie elaborate şi apoi adoptate proiectele de dezvoltare regională, unul care a fost apoi modificat de guvernul Năstase, dar nu în mod esenţial. Pe scurt, reprezentanţii judeţelor reunite într-o regiune se adună într-o conferinţă şi dezbat asupra proiectelor cu finanţare europeană. Dar, aşa cum a arătat şi preşedintele Traian Băsescu, reprezentanţii judeţelor vin cu propriile lor interese locale şi fără să aibă nici cea mai vagă imagine de ansamblu asupra unei regiuni care nici nu există ca realitate practică.

De exemplu preşedintele Consiliului judeţean din Constanţa va sta la aceeaşi masă cu preşedintele Consiliului judeţean din Buzău şi vor discuta proiecte comune fără să ştie de fapt nimic unul despre judeţul celuilalt. Preşedintele Traian Băsescu nici nu a apucat de fapt să arate cît de greşit a fost gîndit mecanismul. Cine are o minimă experienţă a consiliilor de administraţie ştie că există riscul ca ele să fie manipulate dacă participanţii nu au idei şi interese clar definite. De aceea nu doar că ar trebui redefinite regiunile, în aşa fel încît să fie mai mici şi să pună laolaltă judeţe care au ceva în comun, dar ar trebui ca cei care iau decizii să aibă o răspundere reală în faţa cetăţenilor. Or, acest lucru înseamnă că regiunile ar trebui să devină unităţi administrative ale ţării. Abia atunci conducătorii aleşi ai acelor regiuni vor lucra cu simţul real al răspunderii faţă de oamenii pe care îi reprezintă.

Guvernul Năstase, care a exprimat cel mai deplin ideea de administraţie centralistă cu subtext naţionalist, a interzis cu ani în urmă orice dezbatere asupra acestui subiect şi din această cauză multă lume crede astăzi că a fi vorba de o revendicare iredentistă maghiară. Nici măcar faptul că guvernul Alianţei DA a inclus în programul său de guvernare redefinirea regiunilor de dezvoltare nu a schimbat situaţia. Subiectul fusese formal asumat, dar în realitate el nu a intrat niciodată în dezbaterea Cabinetului, trecînd cu totul neobservat. Comisia de la Bruxelles nu a încurajat nici ea reluarea subiectului din cauză că se temea de toate complicaţiile presupuse de redeschiderea unui capitol de negociere.

Dar chiar dacă s-ar fi rediscutat redefinirea regiunilor tot nu a ar fi fost un progres semnificativ de vreme ce regiunile ar fi rămas acealeşi ficţiuni cartografice.

Preşedintele,Traian Băsescu, care are capacitatea de a aborda fără complexe subiectele cele mai dificile, a reluat acum tema regionalizării şi există mari şanse ca ea să intre în atenţia publică în proxima campanie electorală. În orice caz, dacă România nu vrea să facă un eşec din integrarea sa europeană va trebui neapărat să facă ceva pentru a-şi spori capacitatea de a atrage fondurile structurale.