Pribeag prin Europa

La abatorul din Anderlecht

Abatorul din Anderlecht. Incredibila mizerie chiar pentru Bruxelles, un oraş care nu se poate considera prea curat. “Georges” si măcelarul român care lucrează pentru patronul flamand. În faţă magazinului, o coada lungă. Polonezii care vînd tigari. Pe cât erau de ameţiţi pe atât îşi cumpărau şi mai multe beri la cutie.

Românii, majoritatea din provincie din cine stie ce sate de prin Moldova sau Ardeal. Îmbracaţi in pulovere în culori căcănii, poartă illo tempore, genul de imbracaminte pe care le mai poti întâlni acasă, la ţăranii pe jumătate urbanizaţi, care fac naveta de la sat la oraş. Feţe rotunde, unele buhaite, cu nasuri masive si aer greoi.

Majoritatea, dantura dezastruoasă. Nu zâmbesc niciodata când râd, o fac violent si isteric. Feţe obosite care dezvaluie un cosmar de care nu vor fi niciodată constienti. Polonezii arată la fel, desi am observat si cativa diferiti… si asta sesizezi in primul rand după aerul relaxat si imbracamintea lejeră pe care o poarta. Bulgari, apoi estonieni si rusi (ceva mai timizi decat inainte). Un sstonian imi spune ca la ei nu este asa murdar dar... aici căstiga bani mai multi.

Intru in conversatie cu un alt tip la vreo 40 de ani, slab si negricios. Faţă inteligenta, ochi cu orbite adânci. Il intreb de unde este. Surâde trist. Lasă capul in jos şi sopteşte: Bulgaria. Am zambit si eu si am plecat incet, fara să mă uit in urma.

Culoarea pădurii

Drumul la Leuven. Imi place sa conduc pe drumurile colaterale (la noi s-ar numi judetene) unde poti observa casele, gradinile, oamenii, adica detalii care scapa daca urmezi autostrada Bruxelles-Leuven- Liege. Pe drumurile de mici dimensiuni ma simt ca acasa, chit ca indicutabila lor calitate nu poate fi comparata cu cele din Romania. Si totusi, ceva din arhaic se pastreaza si aici: un miros, culoarea padurii, poate leganatul pas al animalelor…Duminică am fost cu J la padure. Undeva la marginea ei, cateva case. Remarca ei: “un sat mic”. Accentul pe ultimul cuvant imprima o tonalitate blândă care ma face sa zambesc. A invatat sa vorbeasca romaneste insa accentul său dur, specific limbilor slavice, i-a rămas străin.

În ţara teutonilor au rămas numai umbre

Weekend-ul trecut am fost inca o data in Konstantz. Am plecat de joi dimineata, cu o scurta pauza in Grez Doiceau. Apoi Luxembourg, Strasbourg şi uite asa am ajuns la Freiburg, pe înserate. Sunt impresionant de intima catedrala , in ciuda mărimii sale impozante. Cladita din aceeasi piatra de culoare caramizie ca si cea din Strasbourg, si pe langa care am trecut la intoarcere. Cinat la un mic restaurant de langa catedrala. Cladiri medievale bine intretinute, scris gotic, culori calde. Predomina galbenul si rosu. La borduri, mici canale prin care curge o apa limpede ce-ti da senzatia de prospetime. Luna plina. Sambata am trecut pe malul celalalt al lacului Bodensee. Undeva in stânga se vad Alpii, cu Sclosskirche din Fridrichshafen. Ne-am hotârat sa ne intoarcem pe uscat, pe malul lacului, via Austria si Elvetia. Două ore de condus. Popas la Lindau. Aceeasi atmosfera medievala in orasul care pare mai inghesuit. Are avantajul falezei cu vederea formidabilă a Alpilor. Mic port străjuit de un far străvechi şi de o statue uriaşă a unui leu care priveşte gânditor spre larg. Din vremea teutonilor au rămas numai umbre!