Retragerea în buncăr

Între munţi de gunoaie şi resturi de mâncare un bătrân tăinuitor a ţinut, de la război încoace, ascunsă şi reclusă într-un apartament din München, o comoară fabuloasă compusă din sute de tablouri preţioase furate de nazişti de la victimele lor evreieşti.

Împreună cu acest tezaur se retrăsese şi el din viaţa cetăţii. N-avea pensie, nici asigurări sociale, nu figura nici în catastife, dar nici în sufletul vreunui alt om viu. Nu mai puţin autoizolat supravieţuise un japonez, găsit mai mult mort decât în viaţă într-o gaură din pădure, cu arma în mână, luptând încă, pe o insulă filipineză, la 3 decenii de la finele conflictului mondial. Nu putuse crede, sărmanul, că războiul s-a sfârşit. Continua deci să execute ordinul.

Inadecvarea la realitate, al cărei simptom e decuparea ştirilor şi faptelor, ignorarea celor care nu ne mai convin şi plăsmuirea de duşmani imaginari este o boală grea. Uneori poate afecta societăţi întregi, aşa cum s-a întâmplat în anii 30 ai veacului trecut, când fantasmagoriile legendelor puse în circulaţie de nazişti au început să câştige în Germania tot mai mult teren.

Există multe motive de îngrijorare şi în legătură cu situaţia politică a României actuale, ca şi cu evoluţia justiţiei româneşti. Simplul fapt că, din vina autorităţilor, mai există mulţi români care, după aproape un sfert de veac de la prăbuşirea Ceauşeştilor, n-au reuşit să-şi recupereze bunurile expropriate de comunişti, ori să fie despăgubiţi fie şi simbolic pentru jaful suportat, e tare neliniştitor.

Net mai grave sunt însă simptomele mentalităţii de buncăr afectându-i pe unii din factorii de răspundere din România. Oameni care, deşi ar trebui să slujească naţiei probează, în mod tulburător, că nu înţeleg semnele timpului şi nu se pot împiedica în ruptul capului să aibă raporturi foarte înceţoşate cu realitatea dată.

Aşa de pildă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pare să creadă că nu există nici o diferenţă între România de azi, membră a Alianţei nord-atlantice şi a Uniunii Europene şi România ceauşistă. Fiindcă înalta Curte a găsit de cuviinţă zilele trecute să confirme, vai, condamnarea (securistică) la moarte a unui româno-american, care n-are altă vină decât că a trădat poliţia politică a sistemului totalitar ceauşist, fugind cândva, acum aproape o jumătate de veac, în SUA.

Sentinţa în dosarul omului de ştiinţă româno-american Constantin Răuţă e de-a dreptul aiuritoare. Nu doar pentru că în Europa civilizată nu se mai pronunţă de mult pedeapsa capitală, ci mai ales pentru că judecătorii pur şi simplu nu ştiu că în România s-a petrecut totuşi o schimbare de sistem. Că ţara nu mai e prada unui regim totalitar, anti-uman.

Ori poate că ne iluzionăm noi să credem că această schimbare a avut realmente loc? Suntem oare victimele unei crize paranoice, a unei tulburări serioase de conştiinţă?

Ca pentru a ne potenţa iluziile care ne determină să credem că, în decembrie 89, România a pornit ireversibil pe calea democraţiei şi a edificării statului de drept, ne-am văzut nevoiţi să înregistrăm şi tromba de reacţii negative iscate la Bucureşti de o declaraţie a Vivianei Reding.

De parcă sunt mici derbedei prinşi, jenant, cu musca pe căciulă, varii demnitari de rang înalt s-au repezit să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, interpretând în răspăr faţă de adevăr şi fapte declaraţiile şi explicaţiile, altfel foarte coerente, ale comisarului european pentru justiţie. Care, în replică la o cerere de precizare a jurnalistului german care-o intervieva a confirmat în esenţă, că "România şi Ungaria, dar nu numai" s-au confruntat cu probleme ale (încălcării principiilor) statului de drept.

Nu, nici pomeneală, aţi înţeles voi, iar, greşit. Traducerea, bat-o vina, s-ar fi tălmăcit aiurea. Nu, nici vorbă ca Reding să fi criticat (în interviul acordat recent săptămânalului Die Zeit) nerespectarea şi punerea în pericol a statului de drept în România. Iar dacă totuşi a făcut-o ar avea, chipurile, „motive electorale” ori "partinice" să „dea” în ţărişoară.

Cam aşa ori pe aproape au susţinut rând pe rând inşi dintre cei mai importanţi aflaţi la cârma statului român, precum premierul, Ponta, ministrul său de externe, Corlăţean şi preşedintele Camerei Deputaţilor, Zgonea.

O nepotrivire atât de halucinantă între adevăr şi declaraţiile unor politicieni de vârf şi o asemenea inadecvare la realităţile propriei istorii se regăsesc mai rar în lumea democraţiilor.

Brusc, eventualitatea ca, sub asemenea demnitari, ţara să fie basculată într-o dictatură nu mai pare chiar o interpretare delirantă iscată de o stare grav febrilă. Dimpotrivă, alerta comisarului european pentru justiţie pare cât se poate de justificată. N-avem însă doar nevoie de mecanisme noi spre a face faţă unor viitoare derapaje antidemocratice. Avem nevoie şi de experţi, în stare să ne extragă din buncăr varii magistraţi şi lideri USL-işti.