Revoluția Română văzută de la Chișinău

Când încerci să vorbești despre istoria trăită de tine, nu de alții, din vremuri mai îndepărtate, îndosariate și catalogate, te izbești de o dilemă. Emoția amintirii, redării cât mai fidele a ceea ce ai trăit în puritatea ei originară – mai ales dacă e vreun eveniment important, fondator pentru un popor, cum a fost Revoluția din Decembrie 1989 – are de înfruntat conștiința urmărilor sale nu tocmai fericite. Însă trăim în prezent, cu necunoscutul în față, și tot noi, oamenii, alegem ca istoria să curgă într-un sens și nu în altul.            

Am trăit Revoluția Română din Decembrie 1989 ca tânăr redactor literar la Editura Hyperion din Chișinău. Mă întorceam din pauza de prânz cu un grup de colegi, când la intrarea în blocul nostru de 13 etaje ne-a întâmpinat Gheorghe Chiriță de la secția traduceri ca să ne dea vestea cea mare: „Ceaușescu a fugit! România e liberă!” Ne-am îmbrățișat atunci de-a valma, râdeam, nu ne venea să credem. Știam despre baia de sânge de la Timișoara din emisiunile Europei Libere și așteptam în tensiune deznodământul: ce va fi cu România?... La editură cineva adusese un aparat de radio puternic, o Spidola sovietică, mare cât o noptieră, așa că ne-am înghesuit atunci vreo 20 de inși într-un birou strâmt să ascultăm vocea României democratice. Vorbeau intelectualii, disidenții – Mircea Dinescu, dar și Ion Caramitru și alții –, vorbeau reprezentanții noii puteri pe care nu-i cunoșteam: Ion Iliescu, Dumitru Mazilu. Era un entuziasm general. Apoi, zile la rând am urmărit la Televiziunea Română revoluția în direct, în transmisie continuă.

Toate visele și aspirațiile celor patru decenii de înstrăinare a noastră, a basarabenilor, de România păreau să se sfârșească. Eram încă în Uniunea Sovietică, dar de câțiva ani perestroika lui Gorbaciov ne hrănea orgoliul de oameni care se puteau exprima liber, nestingherit. Citeam articole din presa moscovită – „Literaturnaya Gazeta”, „Ogoniok”, „Novîi Mir” –, romane până de curând interzise: "Copiii din Arbat" de Rîbakov, "Doctor Jivago" de Pasternak, "O zi din Viața lui Ivan Denisovici" de Soljenițîn, "Eșafodul" de Cinghiz Aitmatov … Trecusem prin mari mișcări de stradă și manifestații publice împotriva guvernului RSSM-ist și a Uniunii Sovietice.

Și în tot acest răstimp nu ne părăsea jena că Basarabia devenise deodată o lumină pentru românii din țară. Ieșenii priveau televiziunea de la Chișinău, cu pronunția ei palatalizată, și credeau că suntem o oază de libertate și democrație. Citeau ziarele moldovenești cu alfabet chirilic, scrise agramat, și ne invidiau pentru curajul nostru. Iar noi eram exasperați că în timp ce revolta cuprinsese alte țări din lagărul comunist – RDG-ul, Polonia, Ungaria, România părea surdă și mută. Se pregătea să-l realeagă pe Ceaușescu la al 14-lea congres. Europa de Est își revendica libertatea, iar România „geniului Carpaților” își apăra suveranitatea, independența, sărăcia, frigul și teroarea.

Cu trei luni înainte de răsturnarea lui Ceaușescu, pe 31 august 1989, în Basarabia limba română fusese proclamată limbă de stat și s-a decis revenirea la grafia latină. Apăruse primul ziar cu litere românești, "Glasul", tipărit în Letonia. Un jurnalist adusese exemplarele acelui ziar la editură: a fost o mare senzație. Pe prima pagină era portretul lui Eminescu și poezia "Doina", care nu figura în nicio ediție a operelor poetului național, apărută în RSS Moldovenească. Lectura și răspândirea "Doinei" te putea costa exmatricularea de la universitate. Ca și lectura cărților editate în România. Ele se găseau la librăriile „Drujba” (ale țărilor socialiste) de la Moscova, Kiev, Cernăuți, Odessa sau… Krasnoiarsk, în Siberia, nu și la Chișinău.

Toată copilăria și adolescența mea am visat la România – țara părinților mei, născuți înainte de 1940, dar interzisă mie, născut cetățean sovietic. Chiar dacă era în proximitatea noastră, România era o pată albă pe hartă, un fel de Atlantida dispărută în adâncurile Oceanului, despre care se mai povestea doar în cărțile vechi. Nu găseai în ziarele editate la Chișinău nicio informație, oricât de mică, despre România. Citeai despre orice altă țară din „lagărul socialist”, aflai vești despre Mongolia, China, Coreea de Nord, Laos, Vietnam. Imperialiștii și capitaliștii americani măcar erau blamați, dar existau. România nu exista. „Găseai” România doar în trecutul burghezo-moșieresc. Cuvântul român era asociat sintagmei „fasciștii români”, trupele „germano-române zdrobite în urma operațiunii Iași-Chișinău de glorioasa armată roșie”… A fost a doua ocupație sovietică după prima, cea de la 28 iunie 1940. În acest climat de minciună și manipulare feroce au crescut generații de basarabeni după război.

Revoluția Română a însemnat o eliberare și pentru noi, basarabenii, o mare șansă care se materializa în timpul vieții noastre, deși nu crezuserăm că va fi posibil. O eliberare care anunța visul reunirii cu Țara. Nu s-a întâmplat. Iluziile mi-au fost umbrite prea repede, la o zi-două după răsturnarea lui Ceaușescu. Am înțeles că succesorii dictatorului erau de fapt garnitura a doua a PCR, care mai credea într-un „socialism neîntinat”. O secvență șocantă, pe care am prins-o în transmisie directă la televizor, mi-a influențat în mare măsură percepția asupra evenimentelor din decembrie ‘89: un tânăr revoluționar îi reproșase lui Ion Iliescu că a mers la ambasada sovietică. De ce a făcut-o? Și răspunsul lui Iliescu, iritat și surprins de acest tupeu (sper că tânărul a rămas în viață): „Cum de ce, am fost să ne prezentăm, să le spunem cine suntem și ce vrem!” Această amprentă întunecată o port și azi pe suflet când mă gândesc la Revoluția Română, confiscată și manipulată în mod criminal. 

De vreme ce idealurile Revoluției din Decembrie au fost compromise, obiectivul Unirii a avut o soartă la fel de tristă. Dacă sintagma „România Mare” s-a asociat, pentru mulți români, după decembrie 89, nu cu numele țării noastre reîntregite, ci cu foaia imundă a lui CV Tudor, oficina fostei Securități, s-a văzut unde am ajuns cu demnitatea și memoria noastră istorică! Un vis național – cel de a trăi într-o țară liberă, unită, democratică și europeană – a fost mânjit, mutilat, deturnat.

După 30 de ani de la Revoluția din Decembrie suntem într-o realitate diferită de cea pe care ne-am imaginat că se va instaura după o jumătate de secol de totalitarism roșu. Totuși rememorarea acelor evenimente are forța să ne curețe privirea de zgura dezamăgirilor, instituie o normă, un criteriu față de care ne putem măsura adecvarea. „Vom muri și vom fi liberi!” – au scandat tinerii din București în teribila noapte de 21 spre 22 decembrie 1989. Noi suntem vii și încă putem să facem ca sacrificiul lor să nu fi fost în zadar.

Vitalie Ciobanu este scriitor, publicist, eseist, redactor-şef al revistei „Contrafort“. Anul acesta a apărut la editura Humanitas volumul său de proză „Zilele după Oreste“.