Ruşinea Europei

Din păcate, n-au reuşit să cadă de acord asupra distribuirii echitabile a poverilor, pe care le implică preluarea celor pescuiţi din mare.

Imaginile se aseamănă, dar tragediile afectează de fiecare dată alţi nefericiţi. La finele săptămînii trecute 3 sute de africani, cu tot cu femei şi copii au sosit în Insulele Canare după un extrem de periculos şi de anevoios periplu. Alte sute şi mii încearcă să înfrunte valurile şi să străpungă frontierele europene în cele mai diverse zone ale Oceanului Atlantic sau ale Mării Mediterane. Nu puţini şi-au pierdut viaţa în asemenea tentative.

Pe fondul acestei probleme, miniştrii de externe ai celor 27 s-au reunit marţi în Luxemburg şi au convenit să-şi amplifice investiţiile financiare şi să trimită mai multe vedete rapide spre a patrula în largul apelor teritoriale ale statelor europene.

In schimb, Malta, care solicitase preluarea de către celelalte state ale Uniunii a refugiaţilor pescuiţi din ape a rămas cu buzele umflate. Cererea maltezilor de distribuire a refugiaţilor n-a obţinut adeziunea demnitarilor, după cum a reliefat, după şedinţă, ministrul german de interne Wolfgang Schaeuble. „Pe termen lung, se va găsi totuşi o soluţie”, a promis el, asigurînd Malta de solidaritatea UE.

O formulă net mai tranşantă şi mai adecvată a utilizat în schimb Comisarul European pentru afaceri interne, Franco Frattini, deplîngînd „dezonoarea Europei”. Frattini reacţionase astfel la jenantele evenimente petrecute în sudul Mediteranei în luna mai. Refugiaţi africani eşuaţi în largul coastelor malteze şi libiene rezistaseră în apă, agăţîndu-se timp de trei zile de talianele pescarilor.

In tot acest răstimp maltezii şi libienii au continuat să se certe aprig, nereuşind să cadă de acord care din ţări are datoria de a-i salva pe oameni din năvoade. Intrucît dilema n-a putut fi tranşată, în cele din urmă oamenii au fost pescuiţi din mare de o ambarcaţiune italiană.

De la un lider precum şeful de stat libian Gaddafi o atare atitudine inumană nu pare prea surprinzătoare. Dar ca Malta, un stat membru al UE să se preteze la o asemenea crasă neomenie s-a vădit mai greu de digerat. Verdictul aplicat insulei a fost univoc: ce ruşine!

In fapt este ruşinea întregii Uniuni. Malta are oarecare dreptate să se eşofeze, întrucît mica insulă şi-a epuizat se pare posibilităţile de a mai prelua refugiaţi. Maltezii au propus ca atare distribuirea lor în cele 27 de state membre. Deşi propunerea e plauzibilă şi logică, plasa solidarităţii europene vădeşte în această chestiune găuri mari. Nimeni nu vrea refugiaţi. Mai toţi, inclusiv germanii, se plîng de numărul mare de azilanţi „din estul Europei”, cu care se văd nevoiţi să se confrunte.

Incît toată statele sunt de acord să-şi sporească asistenţa financiară, cîtă vreme nu sunt obligate să primească pe propriul lor teritoriu noi africani disperaţi, pe care să fie silite să-i întreţină. In plus, ţările europene se tem să nu-şi suprasolicite societăţile, impunîndu-le absorbţia africanilor înfometaţi, în condiţiile în care n-au reuşit nici pe departe să-şi integreze zecile de milioane de imigranţi, care trăiesc astăzi în spaţiul Uniunii.

E limpde ce înseamnă toate acestea. Africanii vor continua să flămînzească şi să moară înecaţi în Mediterana şi Atlantic, ori pur şi simplu de inaniţie.

Această situaţie e intolerabilă. Orice soluţie, oricît de precară şi de discutabilă, de pildă crearea de lagăre în sudul Spaniei şi Italia, ori fixarea unei cote de primiri e mai bună decît actuala stare de fapt.

La insistenţele Comisiei Europene, cetatea Europa pare să se pregătească totuşi să-şi ridice un pic „hersa glisantă” şi să-şi întredeschidă porţile spre a le da voie africanilor să intre. Pe viitor ar urma să se permită utilizarea în agricultură sau construcţii a unor muncitori sezonieri de pe continentul negru. Ar urma deci să se încheie acorduri cu ţările lor de origine, care să le oblige să-i preia de îndată ce le expiră vizele. Nu se ştie ce ţări vor participa la acest proiect, şi dacă e începutul unei soluţii veritabile, ori doar un mic şi slab semnal pozitiv.

Fapt este, că UE are nevoie ca de aer de o politică africană demnă de acest nume. Iar pînă în ziua în care o va avea, doar omenia poate constitui sistemul unic de măsură, din păcate prea adesea uitat şi refulat, care să se aplice şi să determine modul rezolvării problemei refugiaţilor.