Rusia, opţiunile occidentale şi destinul Ucrainei

Cum nu-i uimitor că „Putin reuşeşte să-i plimbe prin arena lumii pe liderii occidentali, de la Obama la Merkel şi până la Ashton", ca şi cum ar fi nişte lighioane dresate în manej, după cum se plângea luni Stuttgarter Zeitung.

Inadecvarea vestului la provocarea actualei crize, una care reaminteşte fatal nu doar de invazia sovietică în Afganistan, din 1979, ori de intervenţia contra Primăverii de la Praga cu un deceniu mai devreme, ci şi de München 38 se datorează unui lung şir de erori şi iluzii.

Una dintre nălucirile cele mai persistente şi pernicoase s-a dovedit mirajul unui Vladimir Putin apt să fie convertit la democraţie şi extras din simplista logică neoimperială care i-a marcat gândirea, ca lider rus, după ce a preluat conducerea cleptocraţiei kaghebiste, postsovietice, instalate la Kremlin. Or, a-l scoate pe Vladimir Putin din logica războiului rece în care sunt cantonate integral opţiunile sale strategice şi bună parte din cele tactice, e ca şi cum ai insista să-i schimbi unui lup năravul.

Stăruitor întreţinută de administraţia Obama, ca şi de alţi parteneri occidentali ai Rusiei, precum Germania, care s-a complăcut prea multă vreme în dependenţă energetică de Rusia, această nălucire s-a destrămat mai nou. Disparaţia voalului care a făcut posibilă perpetuarea himerei despre o Rusie pe cale de a se moderniza şi liberaliza scoate la iveală un tablou deconcertant. Realitatea este că vestul e debusolat, şocat, traumatizat, deşi ar fi avut nenumărate ocazii să se dumirească, să se pregătească, să-şi verifice instrumentarul şi să-l completeze la nevoie.

Ar fi putut s-o facă după victimizarea Georgiei, în 2008, când vestul s-a trezit din somn în zgomotul şenilelor de tancuri ruseşti invadând Oseţia şi Abhazia. Dar şi atunci s-a preferat în Occident recursul la o variantă de politică a struţului, facilitată de senzaţia (parţial corectă) că şi georgienii au greşit, răspunzând (prin violenţă) la provocările ruseşti.

Învăţătură de minte ar fi putut fi numeroasele conflicte îngheţate de ruşi spre a fi utilizate la nevoie întru refacerea sferei de influenţă a Moscovei. Ori de câte ori această sferă riscă să se fractureze fiindcă un teritoriu sau altul devine, precum Ucraina, scena aspiraţiilor de libertate ale popoarelor prea îndelung ţinute sub cizma ocupantului sovietic, comunist, postcomunist, litigiul cu pricina e dezgheţat subit.

O lecţie utilă ar fi putut furniza şi obstrucţiile Rusiei şi Chinei comuniste în dosarul sirian. Aproximativ o sută cinzeci de mii de oameni şi nenumăraţi copii şi-au pierdut viaţa în acest conflict în care se negociază inutil de mai bine de trei ani. Un conflict care ar fi putut fi de mult soluţionat de Comunitatea Internaţională dacă Moscova n-ar fi vrut să-şi păstreze baza militară şi unicul satelit politic din regiune. Şi dacă America, obosită de războaiele din Irak şi Afganistan, nu s-ar fi retras cu coada între picioare din treburile lumii.

După încălcarea flagrantă a dreptului internaţional prin agresiunea anti-ucraineană din Crimeea, care ameninţă direct şi statele de la frontiera de răsărit a Uniunii, precum Republica Moldova, şi, ca atare, ţări membre ale UE şi NATO, ca România, a devenit clar că Occidentul nu va replica militar.

În cel mai bun caz, dacă Rusia nu va da înapoi, ea ar putea fi izolată parţial şi, eventual, supusă unor presiuni şi sancţiuni economice în orice caz mai dureroase pentru Moscova decât pentru vest. Pe termen scurt, astfel de tactici n-ar trebui subestimate, dată fiind subdezvoltarea unei Rusii care, după cum observa un comentator, n-are mult mai mult decât bombe atomice, petrol, gaze şi aur, nu însă şi-o industrie demnă de acest nume.

La fel de clar ar trebui să fie însă că toate acestea nu pot fi de ajuns. Obligatorie e, pe de o parte, regândirea judicioasă şi din temelii nu doar a raporturilor Vestului cu Moscova, ci a ansamblului relaţiilor internaţionale şi în primul rând a rolului pe care doresc şi ar trebui să-l joace pe viitor americanii şi europenii.

SUA ar face bine să revină în prima linie a scenei politice globale, nu să-şi reducă forţele armate. La rândul ei, Europa ar trebui să renunţe la alintul ei perpetuu, asumându-şi în fine responsabilităţile ce-i revin în materie de securitate .

Concomitent, a miza pe diplomaţie, fără a deţine un puternic atu militar e un joc din capul locului perdant. Dacă istoria ne oferă o lecţie convingătoare, ea îi priveşte pe agresorii de felul lui Putin. Nu ajunge să-i califici drept agresori, aşa cum au făcut-o oficialii americani şi secretarul general al NATO, Rasmussen. Mai e nevoie şi de forţa militară în stare să ofere credibilitate demersurilor diplomatice întreprinse spre a-i disciplina şi determina să revină la sentimente mai bune.

În fine, ar fi recomandabil ca strategii de buzunar care-şi tot dau cu părerea te miri când şi unde să ţină seama şi de marea lecţie a revoluţiei ucrainene. Ea a demonstrat caracterul caduc al sferelor de influenţă, care nu mai fac doi bani ori de câte ori popoarele însele, însetate de libertate, se apucă să le distrugă. Destinul Ucrainei nu va fi pecetluit nici la Kremlin şi nici în cancelariile occidentale, ci pe străzile din Kiev şi din Harkov, de oamenii din Crimeea, ca şi de cei din Lviv.