Siria, SUA şi linia roşie

Potrivit adjunctului Consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui Obama, Ben Rhodes, serviciile secrete estimează că între 100 şi 150 de persoane şi-au pierdut viaţa până acum, în Siria, fiind ucişi de atacuri chimice. Recursul la arme de distrugere în masă, afirmase preşedintele SUA Obama, constituie o "linie roşie", a cărei încălcare ar antrena intervenţia americană în conflictul sirian.

Or, utilizarea unor arme chimice fusese documentată de mult, între altele, de ziarişti francezi de la ziarul parizian Le Monde, care se deplasaseră la faţa locului şi suportaseră literalmente pe propria lor piele expresia chimică a brutalităţii trupelor regimului Assad.

Dar America lui Obama, sastisită după un deceniu de lupte antiteroriste, nu visează decât să se retragă durabil din toate teatrele de război din Orientul Mijociu şi ar vrea, ca atare, să evite orice nouă implicare în conflicte din regiune.

Prin urmare, Casa Albă a făcut tot ce i-a stat în putere spre a amâna recunoaşterea încălcării liniei roşii de către trupele guvernamentale şi a admite necesitatea revizuirii politicii SUA într-un conflict prelungit până acum, în special, de armele iraniene şi ruseşti livrate regimului Assad. Mai nou, a schimbat macazul.

Că Moscovei nu-i convine posibila voltă tardivă a politicii externe americane e clar. Şeful Comisiei de Politică Externă a Dumei s-a încumetat să declare pe reţele de socializare că informaţiile privind folosirea armelor chimice de către forţele lui Assad ar fi fost „fabricate”, deci contrafăcute „în acelaşi loc în care s-a minţit despre armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein”.

Dincolo de astfel de atacuri propagandistice imunde, ce pot face oare SUA în mod concret spre a-şi prezerva credibilitatea ameninţată de îndelungile ezitări ale administraţiei Obama?

Dilema puterilor occidentale ţine nu doar de oboseala de război americană, de încercarea de a se evita contrarierea Moscovei şi de a se promova implicarea ruşilor în rezolvarea unor probleme regionale, ori globale spinoase, ci şi de situaţia de la faţa locului. Unde există pericolul ca armele furnizate rebelilor să ajungă în posesia extremiştilor islamişti. Mai ales a celor din tabăra sunită.

Formula de compromis la care se gândesc americanii implică, pe de o parte, reluarea eforturilor lui Obama de a-l convinge pe preşedintele Rusiei, Putin, să accepte punctul de vedere occidental, pe care liderul de la Kremlin l-a respins constant de ani şi ani de zile.

Concomitent, americanii se gândesc cu voce tare, aşa cum a făcut-o adjunctul Consilierului pentru securitate naţională al preşedintelui Obama, Ben Rhodes, la „ajutorarea militară” a rebelilor. A rămas însă neclarificat ce anume ar putea conţine, concret, astfel de ajutoare.

Până la elucidarea acestei chestiuni, numărul victimelor războiului civil sirian tinde să depăşească rapid numărul magic de o sută de mii de victime. Dacă nu l-a depăşit deja. Iar conflictul sirian a angrenat deja ţările vecine. Bunăoară Libanul, devreme ce gruparea islamistă şiită Hizbollah, care, susţinută de iranieni, controlează Ţara Cedrilor, luptă din greu împotriva răsculaţilor, alături de trupele lui Assad. Cât timp va mai putea asista occidentul pasiv la debordantul măcel din regiune?