„Transfugii” şi ucigaşii lor

Cît de oribile au fost crimele comunismului nu le clar decît victimelor lui. In occident, stînga a reuşit chiar şi după revoluţiile din 1989 să relativizeze monstruozitatea regimurilor instaurate de sovietici, după 1945, în estul Europei. Mai nou, descoperirea de către cercetătorii oficiului Birthler, varianta germană a CNSAS, care se ocupă cu studierea arhivelor securităţii estgermane STASI, a unui document inedit le-a atras atenţia germanilor asupra unui aspect tipic al regimurilor totalitare esteuropene: e vorba de un ordin de împuşcare la frontieră a celor ce, nemai suportînd dictatura alegeau libertatea, îşi riscau viaţa şi încercau să ajungă în vest.

Unii analişti germani relevă că, de fapt, această descoperire nu constituie o senzaţie, deşi mai toţi foştii demnitari ai Germaniei comuniste au negat constant existenţa acestui ordin. Fiindcă un document similar a fost extras din arhive în 1997.

Şi totuşi evenimentul a încins spiritele în Germania.

In răstimp, în România, torţionarii o duc bine. Securişti cu înclinaţii de măcelari, precum faimosul colonel Enoiu o duc bine mersi. Oameni care smulgeau dinţi ori unghii, frîngeau membre şi zdrobeau oasele deţinuţilor în beciurile poliţiei politice a regimului comunist încasează pensii supraponderale, de cîte 23 de milioane de lei şi dau interviuri relaxate în timp ce bună parte din victimele lor fac foame. La fel de bine sau poate chiar mai bine decît securişitilor de felul lui Enoiu le merge foştilor lor şefi politici. Nimeni n-a clintit un fir de păr din capul activiştilor care le dădeau grănicerilor ordinul să tragă asupra transfugilor, să-i vîneze „pe fîşie”, cum se spunea pe atunci în limbaj de specialitate, ori să-i căsăpească în bătăi odată ce-i prindeau pe oameni încercînd să traverseze bunăoară Dunărea. In fapt, autorii acestor crime şi în genere capii fostului regim comunist se bucură în România de o aiuritoare amnistie generală, bau scăpat chiar şi de un demers minim de igienizare a corupului social, precum lustraţia.

Dacă de 18 ani încoace în România subiectul crimelor comise la frontieră, la ordinul activiştilor PCR, n-a ajuns niciodată să fie tratat de justiţie, în Germania, de bine de rău, s-au înregistrat în anii cîteva 90 procese pentru omor, încheiate cu verdicte în genere îngăduitoare. O serie de membri ai biroului politic traduşi în justiţie au fost condamnaţi la cîţiva de închisoare, în genere cu suspendarea pedepsei. Ceea ce nu i-a împiedicat să nege evidenţa: şi-anume, existenţa ordinului în temeiul căruia, la zidul Berlinului, construit acum exact 46 de ani, precum şi de-a lungul întregii frontiere intergermane au fost ucişi oameni încercînd să părăsească raiul comunist şi să ajungă în partea occidentală a Cortinei de fier.

Egon Krenz, un fel de Ion Iliescu al Germaniei comuniste, susţine în continuare gogoaşa sfruntată potrivit căreia nu s-ar fi emis niciodatăî un ordin de împuşcare. Oficiul Birthler, care studiază arhivele securităţii comuniste estegrmane, a reuşit mai nou să demonteze minciuna, producînd un document care demonstrează contrariul acestei aserţiuni. E vorba de un ordin adresat grănicerilor securişti, de a face uz de arma de foc fără milă, chiar şi împotriva femeilor şi copiilor care ar încerca să traverseze frontiera. Documentul e redactat într-un stil tipic regimurilor comuniste. Deşi limbajul sugestiv şi alambicat în care e formulat odinul, permite interpretări apte să-i mascheze brutalitatea şi să ofere un oarecare alibi asasinilor de la distanţă, caracterul fioros şi inuman al regimului comunist reiese clar din acest document.

Cum se explică însă interesul masiv pe care l-a stîrnit în Germania? Apariţia documentului s-a produs într-o fază în care constantele eforturi ale stîngii postcomuniste de a relativiza şi muşamaliza ororile sistemului totalitar estgerman au început să-şi dea roadele. Intrucît memoria atrocităţilor regimului redegist a început să pălească se revendică tot mai insistent închiderea oficiului de studiere a arhivelor poliţiei politice. Se afirmă că oficiul şi-ar fi îndeplinit misiunea, că victimele nevoiaşe ale Stasi au fost despăgubite prin pensii şi că oamenii spionaţi şi-au citit dosarele şi şi-au descoperit turnătorii şi torţionarii. In realitate, lucrurile nu stau chiar aşa. Crimele comuniste sunt departe de a fi fost elucidate. Iar justiţia departe de a fi fost făcută.