Trei decenii de istorie românească în trei fraze

E rar ca în epoca generaţiei „Tik Tok, despre care se spune că se plictisește după 15 secunde", după cum afirmă autorii Mihai Voinea şi Cristian Delcea, un documentar să ne menţină interesul treaz timp de trei ore. Cu atât mai puţin pare justificat unul despre ”Treizeci de ani de democraţie”, ştiut fiind că pretinsa democraţie românească e, în parte, o ficţiune. E o speranţă, un deziderat şi o pioasă năzuinţă, mai degrabă decât o realitate palpabilă, dacă admitem că democraţia înseamnă mai mult decât un vot parţial liber şi parţial informat, dat din patru în patru ani unei clase politice foarte speciale. Uneia, din care au făcut parte activ ori mai fac parte inşi cinici, aroganţi şi mincinoşi ca Dragnea şi Dăncilă, ca predecesorii lor, Ponta şi Adrian Năstase, ca Petre Roman, George Copos şi Dan Voiculescu. 

Dar şi o ficţiune se poate documenta onest. În fond, orice istorie e şi-o naraţiune. Iar tentativa celor doi jurnalişti de a da de căpăt nebuloşilor ani care au debutat în decembrie 89 nu e lipsită de onestitate, de efort real, de muncă asiduă şi de o oarecare doză de talent, ca şi de sumedenie de mărturii interesante. Problema e, că intenţiile bune nu pavează neapărat drumul către rai. Şi unele din virtuţile, calităţile şi faptele bune ale acestui film au scăpat de sub control, ori s-au irosit de pomană.

Onestitatea s-a văzut pusă la grea încercare de o documentare parţial defectuoasă, de un dozaj greşit al martorilor şi al depoziţiilor ca şi de multitudinea de semiadevăruri ori minciuni sfruntate din mărturii şi declaraţii, ori comentarii situate parţial sau integral alăturea cu realitatea. Iluzii şi afirmaţii pro domo, combinate cu amnezii, minciuni, ori erori evidente au marcat, bunăoară, afirmaţiile retrospective ale unui număr impresionant de inşi chemaţi la bară spre a elucida istoria.

Din ele fac parte mai cu seamă aserţiunile unor oligarhi siniştri, ex-turnători, ori ex-premieri ca Petre Roman şi Nicolae Văcăroiu. Primul pare să-şi fi dat complet uitării vina şi rolul din timpul mineriadei din 1990, precum şi declaraţiile sale din vara acelui an, înregistrate de revista germană Der Spiegel şi comentate atunci de Deutsche Welle. În tipic stil de regim totalitar, afirmaţiile premierului una susţineau atunci acasă şi cu totul altceva în străinătate. Nu mai puţin amnezic şi defazat e şi Văcăroiu, care a negat stagnarea economică din anii săi ca premier sub Ion Iliescu.

Eforturile, munca şi talentul celor doi documentarişti s-au văzut invalidate parţial de neînţelegerea şi proasta calibrare a evenimentelor cheie din debutul celor trei decade. Prea tineri ca să fi înţeles din proprie experienţă ce s-a întâmplat acum treizeci de ani, Mihai Voinea şi Cristian Delcea au căzut victimă unui mănunchi de factori. I-au zăpăcit, ca şi pe o bună parte din societatea românească, dezinformările practicate sistematic, în tot acest răstimp, de hoţii securişti şi comunişti ai revoluţiei. Care, după ce s-au reorganizat şi au reapărut, instituţional, ca ”SRI”, după diversiunea naţionalistă şi omorurile de la Târgu Mureş, din martie 90, au stopat lustraţia şi i-au făcut dispăruţi din istoria revoluţiei pe ”terorişti” spre a-i substitui cu securiştii chipurile ”patrioţi”.

În filmul lui Voinea şi Delcea, care abordează just oligarhizarea turnătorilor şi securiştilor, Târgu Mureşul nu figurează deloc. Lipsesc din peliculă cu desăvâreşire şi Proclamaţia de la Timişoara, şi chestiunea lustraţiei, ori securiştii şi teroriştii care ”au tras în noi, după 22”. 

Inexplicabil inexistente sunt şi alte episoade totuşi decisive. Bunăoară alungarea regelui dintr-o ţară ce-l iubea frenetic. Ori biletul de reacces al României la familia naţiunilor civilizate care a fost asumarea, de către Ion Iliescu, a Holocaustului românesc. Or, ar fi fost de datoria unor documentarişti care se respectă să recupereze esenţialul, contracarând faraonica operă de rescriere mafiot-totalitară a istoriei româneşti. Din păcate, pelicula lasă bine camuflate varii subiecte fierbinţi.

Între lacune, la loc de frunte, impunitatea criminalilor axei răului din evenimentele primordiale ale celor trei decenii, care au fost revoluţia din 1989 şi blatul cuplului Iliescu-Roman cu Securitatea, obturate toate, cu grijă, de propagandă, fake-news şi dezinformări în treizeci de ani de antidemocraţie, presă proastă şi securism abil. E uimitor că autorii nu irosesc nicio secundă din timpul amplu alocat documentarului lor, spre a determina ”Cine a tras în noi după 22”. Istorici pe care să-i întrebe şi cărţi pe care să le consulte ar fi existat, desigur. Dar au preferat să documenteze istoria fără istorici.

Şi fără martori ai evenimentelor maturi, informaţi, echilibraţi, responsabili şi rămaşi oneşti de la un cap la altul al acestui răstimp. Cum ar fi fost V. Tismăneanu, şeful Comisiei Prezidenţiale care a generat raportul condamnând comunismul. Se poate, deci, afirma că autorii celor „Treizeci de ani de democraţie” s-au lăsat înceţoşaţi de propriul hybris şi dezorientaţi de mode. Care le-au sugerat o anumită pleiadă, nu integral potrivită, de comentatori ai evenimentelor. Între ei, unii publicişti iluştri, dar aflaţi frecvent în eroare. Unii au părut interesaţi să-şi ascundă, ori să-şi justifice propriile erori şi derapaje. De pildă susţinerea mineriadei din 1990, de către Cristian Tudor Popescu. Tot el credea în 1994 că ”occidentalii nu-s şocaţi de ciomegele minerilor, căci sunt obişnuiţi cu aşa ceva”.

Şi alţi observatori s-au cantonat, facil, în afirmaţii discutabile, nepuse în discuţie de autori, potrivit cărora catastrofa (iliescistă) ar fi fost ”inevitabilă”. Or, şi acum şi atunci s-ar fi găsit alternative. Atunci românii ar fi putut da ascultare celor care, evadaţi din infernul comunist, „n-au mâncat salam cu soia”, dar îi avertizaseră credibil, decenii la rând, împotriva comunismului şi ceauşismului. Iar apoi contra FSN, de la microfonul unor posturi de radio ca Europa Liberă sau Deutsche Welle.

Ei au continuat, în parte, să-i informeze corect şi consecvent pe compatrioţii lor şi după revoluţie, după Berevoieşti, stagnare, războaiele iugoslave, declaraţia de la Snagov, prăbuşirea Bancorex şi FNI, ori încarcerarea lui Năstase. Unii au rămas pe poziţii şi după a doua victorie la prezidenţiale a lui Băsescu, aderarea la UE, condamnarea comunismului, depolitizarea justiţiei de către Monica Macovei. Ba chiar şi după oficializarea restaurării, de către PSD, a unei noi forme de naţional-comunism ceauşist, după marţea neagră a lui Ponta, protestele în masă, iscate de incendiul de la Colectiv şi cele fără egal şi precedent în Europa după nefăcutele cleptocrate ale regimului Dragnea-Iordache-Tudorel Toader. 

Documentarul Recorder se încheie, adecvat, cu tematizarea schimbărilor pozitive ale ultimilor ani, marcaţi de voturile şi modificările de mentalitate datorate emigraţiei şi emergenţei unor segmente care au înţeles într-un târziu caracterul ucigaş al corupţiei şi al lipsei legii egale pentru toţi. Ar mai fi fost însă de pus întrebări esenţiale. Care, vai, au rămas nerostite. De ce românilor le-a trebuit atât de mult să se dezbare de iluzii? Ce rol au jucat naţionalismul şi antisemitismul interbelic, rinocerizările de dinainte de 1945, ierarhii-turnători, inadecvarea unei elite culturale care, după 1968, n-a învăţat destul din joncţiunea intelectualilor cu muncitorii polonezi? Sau o presă prea uşor de vârât, după 1990, în buzunarul oligarhiei? Reiese că documentarul în cauză ar fi, integral, un eşec?

Defel. Nu-i plicticos. Şi-apoi, trei propoziţii din cele trei ore rezumă excelent istoria. Le articulează Gabriel Liiceanu: „miza nu e să trezeşti conştiinţa lichelelor. Căci asta ar fi o bătălie falsă. Ci să trezeşti conştiinţa celorlalţi, (că nu ai voie să convieţuieşti cu ei în funcţii de conducere)”.

Ne-am trezit noi, oare?