Tusk, Iohannis, Dragnea

Chiar dacă s-ar căuta cu lumânarea, poziţionarea optimă în litigiul americano-european cu privire la mutarea ambasadelor la Ierusalim întârzie, în România. Şi va mai întârzia, deşi, în interesul românilor şi a unei Europe transatlantice, ar fi urgentă depistarea ei. Pentru că prea multe interese oneroase, din păcate, în mare parte, se bat cap în cap, împiedicând, ca în epoca războaielor confesionale care au devastat timp de 30 de ani Europa, o pace durabilă şi fructuoasă.

Ciocnirea frontală pe teme de politică externă dintre preşedintele Iohannis şi liderul de facto al guvernului, al parlamentului şi al oligarhiei PSD-iste, Liviu Dragnea, e cu atât mai tragică şi mai absurdă, cu cât e efectul altora, interne şi oglindeşte alte, nu mai puţin absurde tamponări.

În esenţă, întreaga dispută este despre putere, nu despre principii, direcţii politice şi identităţi religioase, cum ar putea să pară. Iohannis are şi juridic şi politicdreptate, fireşte, să solicite guvernanţilor ţării să respecte prevederile constituţionale şi să se consulte cu şeful statului în chestiuni de politică externă. Dar de câştigat, în această chestiune, nu câştigă el.

În pierdere de viteză, de popularitate şi de argumente, liderul infractor şi populist al PSD a găsit, genial, în chestiunea ambasadei şi a proamericanismului, o modalitate aparent principială de a scăpa de izolare diplomatică externă. S-a grăbit deci să-şi pună adversarul, un preşedinte mental prea puţin mobil şi prea puţin bine sfătuit, dar corect poziţionat în litigiul intern cu privire la strâmbarea legilor justiţiei în beneficiul penalilor lui Dragnea, într-o vădită dificultate.

În context, preşedintele Iohannis a încercat să scape de dilemă, decretând că alegerea între Europa şi SUA ar fi ”profund toxică şi contraproductivă. Noi, românii, am ales și Statele Unite şi Uniunea Europeană. Nu ne-a obligat nimeni la aceste lucruri. A fost strict voinţa noastră şi aşa vom merge mai departe.” Şeful statului român are dreptate. 

El s-a văzut însă contrazis de preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, un om de stânga propulsat în funcţie, nu întâmplător, la insistenţele Parisului şi Berlinului, dar în pofida dorinţei propriei sale patrii, Polonia, care l-a dezavuat. Potrivit lui Tusk, ”deciziile adoptate de Donald Trump i-ar putea determina pe unii să considere că nu mai ai nevoie de duşmani când ai semenea prieteni”.

Iată, prin urmare, că liderul organismului reunindu-i pe şefii de stat şi de guvern ai UE, o organizaţie care fără protecţia militară a Americii n-ar exista, a izbutit performanţa fără precedent de a-l transforma pe şeful democratic ales al SUA într-un ”vrăjmaş”. Alegere mai netă nici că se poate.

Şi atunci? Românii ce să facă? Din nou, nu-i aur chiar tot ce sclipeşte. Şi nu tot ce se dă principial e la adăpost de ipocrizie, filistinism, poftă de putere şi lăcomii pecuniare. Ieşirea lui Tusk reflectă mai puţină anxietate iscată de drepturile palestiniene sau iraniene şi mai multă grijă pentru interesele firmelor vest-europene care fac rentabile afaceri cu Teheranul şi cu aliatul rus al teocraţiei persane.

Or, şi economia Rusiei şi cea a Iranului sunt grevate de sancţiuni americane. Care se cer contracarate, în interesul propăşirii comerciale a unor ţări din vest şi al colectării de taxe la Paris, Berlin şi aiurea.   

Acestea fiind zise, ar fi, totuşi, greşit să se creadă că împachetarea acestor interese în termeni de multilaterism şi drepturi ale omului, precum şi în limbaj exaltând un prezumtiv drept internaţional ar fi un demers pur formal. Măsura e în ton cu o politică identitară postnaţională şi postreligioasă a unei părţi consistente a elitei vesteuropene.

Din unghiul acesteia, orice patriotism manifestat în lumea apuseană, cândva creştină, lume care include şi estul Europei, e suspect a ţine, chipurile, de un naţionalism pernicios. Şi orice adeziune religioasă, în afară de cea la un islam zgomotos, radical, comprehensibilă pentru stânga occidentală ca expresie a unei presupuse decolonizări, ar fi, de asemenea, caducă şi detestabilă.

Inutil de subliniat că, fripţi de comunism, ocupaţie sovietică, rusificări şi un KGB-ism înrăit în crime în masă, precum şi dependenţi de sprijin militar american, dar la adăpost de o imigraţie musulmană masivă, est-europenii, în frunte cu polonezii şi cu românii, văd, pe bună dreptate, lucrurile altfel.

Ca atare, apelurile la unitate antiamericană nu doar că nu ajută. Sunt contraproductive. In fapt, atitudinile marxiste şi direct sau indirect antiamericane, precum cele afişate de un Tusk, Juncker şi Mogherini, nu fac decât să exacerbeze clivajul intern, european. Ele duc în linie dreaptă la implozia şi fragmentarea unei Uniuni oricum amputate, prin Brexit, nu în ultimul rând din pricina rigidităţilor aceloraşi oficiali, care au uitat să demisioneze şi ale aceleiaşi progresiste elite de stânga, vest-europene.

Situaţia e simetrică în România. Şi Liviu Dragnea şi premierul său marionetă au uitat să demisioneze deşi, chiar şi numai în interesul imaginii ţării, dacă nu şi a nevoii ei de a fi condusă adecvat, ar fi trebuit de mult să evacueze terenul. Toate acestea nu se schimbă doar pentru că, în chestiunea raporturilor faţă de SUA, Dragnea a optat mai inteligent.

Dar ar fi fost bine ca adversarul său prezidenţial să nu-i cadă în capcană. Să nu confunde realităţile dure cu visul frumos al unităţii transatlantice. Şi să nu sugereze că, de vreme ce e ”toxică şi contraproductivă”, alegerea între SUA şi Europa, propusă de populiştii lui Dragnea, n-ar trebui măcar reflectată. Căci, fie şi total indezirabilă, aşa cum e despărţirea Europei de americani, liderii UE sunt pe cale, în aceste zile, să-i silească pe est-europeni să accepte acest catastrofal divorţ.

Întrucât n-a ajutat pe nimeni ignorarea realităţii, administraţia americană s-a hotărât, la şapte decenii de la stabilirea suveranităţii evreieşti asupra vestului Oraşului Sfânt şi la alte cinci de la cucerirea părţii lui răsăritene, s-o recunoască, laolaltă cu dreptul Israelului de a-şi fixa capitala la Ierusalim.

La Washington s-o fi înţeles pesemne că, în ce priveşte Ţara Sfântă, ţine, paradoxal, de realism, să se creadă în minuni. De pildă în capacitatea evreilor de a evita, timp de trei mii de ani, erodarea miraculosului lor ataşament la Ierusalim. Dar cât oare iubim noi Europa? România?

Cât bine le dorim? N-ar fi util, ca, în privinţa clivajelor divizând NATO, UE, Bătrânul Continent, liderii europeni să manifeste şi ei realism, astupând prăpăstiile, în loc să le adâncească?