Victoria libertăţii şi a ideii de intervenţie umanitară

Făcând tristul bilanţ al celor 42 de ani de tiranie a colonelului, ziarul conservator berlinez amintea de lunga listă de crime teroriste, de băi de sânge comise pe tot globul şi de acţiuni represive ale poliţiei şi serviciilor secrete ale megalomanului despot de la Tripoli, care şi-a obidit şi oprimat în fel şi chip poporul.  

De ce a comis colonelul, timp de peste patru decenii, multiplele sale crime? Pentru a se înavuţi şi a-şi asigura puterea. În mod remarcabil, ziarul berlinez nu uită să menţioneze un aspect esenţial al acestei istorii de lacrimi şi de sânge. E vorba de alibiul ideologic anti-imperialist al dictatorului libian, care l-a adus la un moment dat şi alături de regimul Ceauşescu.

În zilele căderii liderului comunist de la Scorniceşti, omologul său libian se jura că n-ar fi avut trupe care să-i ajute pe securiştii de pe Dâmboviţa să reprime revoluţia română.  În fapt, mai toţi dictatorii arabi sau şefii terorişti arabi, inclusiv şi mai ales Gaddafi, au întreţinut relaţii cordiale cu Ceauşescu, şi nu puţini dintre ei şi-au instruit cei mai loiali şi sângeroşi ciraci în taberele de antrenament ale armatei şi securităţii române.

În răstimp, aceiaşi aventurieri, criminali şi tâlhari politici de mare anvergură au profitat din plin de pe urma antisemitismului mascat, a antiamericanismului şi a relativismului cultural marcând Weltanschauung-ul stângii şi concepţiile despre lume şi viaţă ale unei substanţiale părţi a elitelor politice occidentale.

Fiindcă, după cum pe bună dreptate reliefează editorialistul cotidianului berlinez, Gaddafi s-a văzut admirat pe faţă nu doar de o mare parte a stângii internaţionaliste, cu tot cu reflexele ei anticolonialiste, ci şi de dreapta extremistă, şi ea antidemocratică, antisemită şi antiamericană.

Mai nou, mult-aşteptata debarcare a lui Gaddafi suscită pretutindeni, încă înainte de a se fi produs, aplauze la scenă deschisă. Deşi căderea regimului de la Tripoli e unanim salutată de la stânga la dreapta spectrului politic, lucrurile s-au vădit a fi mult mai complicate acum şase luni, când a început revolta în Magreb.

Atunci, Germania bunăoară, s-a desolidarizat de Anglia premierului Cameron şi de Franţa lui Nicolas Sarkozy, crezând că, pe fundalul dezastrului irakian, ar fi util să excludă eventualitatea participării la o intervenţie umanitară. Această decizie, cotată între timp ca o eroare gravă chiar şi la Berlin, a izolat Republica Federală de propriii ei aliaţi, creându-i serioase probleme de credibilitate şi imagine în nordul Africii şi aiurea.  

Evident, după completa acaparare a puterii la Tripoli, rebelii libieni vor avea de rezolvat sarcini gigantice. Nu e clar deloc cum vor reuşi să evite capcanele anarhiei de tip somalez şi ale extremismului islamist într-o ţară atât de profund divizată tribal precum Libia. Ştiind acest lucru, mulţi observatori apuseni cer occidentului, în genere, şi în special Alianţei Nord-Atlantice, să nu-i părăsească pe rebeli la greu, ci să-i ajute să-şi reclădească ţara în temeiul  principiilor democraţiei şi statului de drept.

 

Până una alta însă, întreaga lume liberă are motive să se bucure din răsputeri. Prăbuşirea dictaturii libiene e nu doar o izbândă imensă a primei revoluţii armate reuşite în îndelungata istorie a lumii arabe, ci şi o victorie a ideii de intervenţie umanitară, fără de care lumea globalizată nu mai poate fi concepută.

 

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ovidiu Suciu