Învingători şi învinşi în criza guvernamentală germană

O dată în plus, elitele mediatice occidentale au fost alăturea cu drumul. Că s-au înşelat şi formatorii de opinie şi pilonii partidelor guvernamentale germane e regretabil. În speţă, cu atât mai regretabil cu cât inadecvarea lor alimentează lehamitea politică, sporind, totodată, neîncrederea multora în presă şi establishment.

Ceea ce dă apă la moară antidemocraţiei, amplificând susţinerea acordată unor partide şi mişcări extremiste. Dar aceste constatări nu epuizează câtuşi de puţin subiectul.

Să recapitulăm. Eroarea cea mai gravă a analizelor şi comentariilor care au precedat acordul încheiat in extremis, luni seara, de şefa CDU şi a guvernului german cu liderul CSU, bavarezul Horst Seehofer, a vizat estimarea potrivit căreia ministrul de interne federal şi-ar fi distrus credibilitatea. Şi că în cearta lui cu Angela Merkel n-ar exista învingători. 

Am contestat acest punct de vedere şi am avut dreptate. Deocamdată s-a impus, clar, şeful CSU. Care, punându-şi demisia pe tavă, a riscat şi-a câştigat întregul pot la masa de pocher de la Berlin. 

A pierdut, la fel de clar, cancelara, nu doar în conflictul direct ci şi, din nou, pentru a câta oară, la capitolul credibilitate. O dată cu ea, se văd frânaţi şi populiştii de la AfD care se vor confrunta în octombrie, la urne, în Bavaria, cu rivalii de la CSU fără să mai aibă tolba plină de săgeţi. 

Concomitent au băgat-o pe mânecă şi social-democraţii. Care, din cauza sondajelor, sau mai precis de frica anticipatelor, sunt, ca Merkel, pe punctul să-şi trădeze, la rândul lor, principiile. Şi deci să-şi irosească un ultim rest de credibilitate. 

Dar, cât de solid e acordul unional? Şi ce viitor are?

Dincolo de virtutea de a fi aplanat criza guvernamentală germană, de a fi reintrodus factorul naţional în discuţie şi de a fi slăbit monopolul stângii şi extremei stângi asupra discursului şi politicilor migraţioniste, înţelegerea care a salvat-o, pe moment, pe cancelară (şi totodată pe liderul bavarez, rămas în funcţia de ministru de interne, cu o poziţie considerabil întărită, în CSU) are neajunsul de a fi vagă rău.

E atât de plină de curse, capcane, imponderabilităţi şi viitoare decizii aleatorii, încât e foarte greu de crezut că se va putea efectiv materializa, într-un viitor previzibil.

Chiar dacă, forţaţi de anemia lor politică endemică, social-democraţii vor sfârşi prin a aproba edificarea de aşa-zise "centre de tranzit" la frontierele austriaco-bavareze, validând înţelegerea dintre Merkel şi Seehofer, funcţionarea lagărelor de detenţie şi de refulare de migranţi înregistraţi în alte ţări europene va depinde de terţi. În speţă, de acordul unor state vecine, precum Italia şi Austria.

Alte lagăre ar urma să funcţioneze în Maghreb. Şi acestea vor depinde de încuviinţarea, de tot incertă, a statelor nordafricane.

Chiar dacă aceste acorduri s-ar obţine, presiunea migraţionistă va continua, intens. A o reduce sensibil presupune nu doar investiţii consistente în nordul Africii. Şi crearea unei ipotetic inexpugnabile "cetăţi Europa". Ci democratizarea unor zone vaste în proximitatea Bătrânului Continent.

Or, înglodată în birocraţie, plină ea însăşi de clivaje, tensiuni, deficite democratice, tentaţii liberticide în unele ţări membre, precum şi de reflexe antiamericane, Uniunea nu e în stare nici măcar să menţină democraţia în statele ei membre. De pildă în România. Şi cu atât mai puţin în vecinătatea ei. Bunăoară în nefericita Republică Moldova, ceea victimizată de oligarhi. Cum să izbutească oare în spaţiul african şi asiatic fără voinţă şi fără un masiv ajutor american?

Încât eşecul izolării în faţa valurilor migraţioniste pare previzibil. La fel, în siajul acestui probabil fiasco, sunt predictibile varii noi conflicte europene şi insuccese electorale, urmate de posibila discreditare definitivă şi irevocabilă a actualilor guvernanţi germani.