Un ritual contraproductiv

Trei candidaturi la șefia DNA depuse și acestea în chiar ultima zi de înscriere. Procurorii par dominați de o teribilă și nefirească inhibiție. Aproape nimeni nu pare să-și dorească o promovare și șansa de a se distinge. De ce?

Cel puțin un lucru pare evident. Funcția de procuror-șef al DNA iese din tipare și evoluează dincolo de organizarea instituțională a statului. Dovada este ritualul neoficial de învestire pe care îl practică ambasada SUA la București, ca și cum ar exista două trepte de învestire. Una înscrisă în lege și cealaltă cutumiară. În orice caz, imediat ce a fost desemnată să preia conducerea interimară a DNA, procuroarea Anca Jurma a avut o întrevedere cu ambasadorul SUA la Bucureşti, Hans Klemm, şi cu ataşatul FBI, David Varner, recent sosit la post, care au asigurat-o ”de continuarea sprijinului ambasadei”, după cum se arată pe pagina de Facebook a reprezentanței americane. Nici un alt procuror nu se bucură de aceeași atenție.

Prin urmare procurorul-șef al DNA va evolua într-o atmosferă rarefiată, la o altitudine la care se intersectează toate politicile statului. Nu e de mirare că oamenii, cei mai mulți destul de modești ca înzestrări și aspirații, nu au nicio dorință de a ocupa o asemenea poziție. În plus întrebarea pe care și-o pune cu siguranță un procuror este de ce ar avea nevoie apriori de ”sprijinul ambasadei” americane?

E o întrebare de primă importanță a cărei presupoziție - care a fost cândva expusă explicit - este că instituțiile politice ale statului român nu doresc și nu sunt capabile să combată corupția. Asta înseamnă că un procuror nu s-ar putea niciodată baza pe sprijin politic în România, el având neapărată nevoie de garanții externe. Evident prezența vizibilă cu premeditare a amabasadei SUA în procesul informal de învestire al procurorilor anticorupție presupune că nici șeful statului nu este o garanție, căci i s-ar fi lăsat acestuia prerogativa exclusivă a învestirii.

Ideea sprijinului exterior pentru procurorii care acționează, teoretic, împotriva celor mai puternici politicieni locali este ușor de înțeles. Dar din perspectiva experienței acumulate în ultimul deceniu se ivește o întrebare nouă: sunt acești procurori, cu susținere predominant externă, cu adevărat imparțiali? Dacă forța externă care le insuflă curaj și le asigură, la rigoare, protecția este imparțială față de mediul politic intern, răspunsul este da. Dar dacă forța externă devine la un moment dat partizană, dacă nu chiar idiosincratică, atunci firește că garanțiile de imparțialitate a procurorilor anticorupție dispar.

Am văzut recent că echipa americană care a ”învestit-o” pe procuroarea Anca Jurma a fost alcătuită din ambasador și din atașatul FBI. Cu 10 ani în urmă nu i-ar fi trecut nimănui prin minte aici, în estul Europei, care a nutrit atâtea speranțe în prezența americană, să pună FBI la îndoială. Dar evenimentele recente sugerează că instituția a fost, cel puțin prin unii dintre exponenții săi, departe de imparțialitatea politică prezumată. Au trecut mai puțin de două săptămâni de la audierea timp de 10 ore într-o comisie a Congresului american a lui Peter Strzok, om cu responsabilități importante în cadrul FBI și a cărui corespondență intimă a provocat un scandal imens.

Desigur presa de stânga pretinde că este o campanie republicană menită să discrediteze FBI, dar sms-urile date publicității sunt în afară de orice îndoială și oricât de părtinitori ar fi anchetatorii, sensul acestora nu poate fi deturnat: ”Donad Trump nu va ajunge niciodată președinte, nu-i așa?” întreba Lisa Page, amanta agentului FBI. La care acesta răspundea: ”Nu. Îl vom împiedica.” Nu este de mirare că multe evenimente ulterioare și o bună parte din campania actuală anti-Trump sunt puse, dincolo de ocean, pe seama FBI.

Dar întrebarea care se pune firesc este aceasta: dacă FBI a jucat părtinitor în politica americană, de ce ar fi jucat corect în diferite locuri ale lumii? De ce FBI și-ar fi contenit preferințele ideologice tocmai în acele țări mici care caută prin toate mijloacele să intre în grația SUA? Atrăgeam atenția recent că marea problemă americană nu este atât interferența serviciilor rusești (care nu aveau cum să modifice sensul general al unor alegeri democratice), cât faptul că serviciile secrete americane se consideră pe sine mai patriotice și mai legitime decât președintele ales. A reieșit din corespondența și audierea lui Peter Strzok ca și din declarațiile fostului sef al Biroului, James Comey, că oamenii plasați la vârf au preferințe ideologice puternice care riscă să le altereze imparțialitatea. Divizarea societății a ajuns atât de dramatică, încât oamenii cred cu toată sinceritatea că numai ei reprezintă ”democrația”.

Prin urmare un procuror dintr-o țară mică din est, care primește sprijinul manifest al FBI, este el cu adevărat imparțial față de politica internă, mai ales atunci când știe că este protejat la cel mai înalt nivel? Nu va fi el tentat să îmbrățișeze aceleași presupoziții ideologice care îi atrag simpatia protectorilor? Nu neapărat. Dar în același timp nu mai putem considera ”protecția” FBI ca fiind o garanție solidă și prin urmare ritualul ”învestirii” care se practică la ambasada SUA  a devenit contraproductiv.